1„Omul care a fost născut Dintr-o femeie, a avut O viață scurtă, însă plină
2De greutăți; și o să vină O zi în care e tăiat, Ca floarea. Deci a alergat Zadarnic: iată-l, a pierit Ca umbra – biet nenorocit.
3Asupra lui, Ți-ai îndreptat Ochii? Pe mine m-ai chemat Pârât, la a Ta judecată?!
4Dintr-o ființă necurată Ieși-va oare-un om curat?
5Nicicând! Deci, de i-ai numărat Lunile vieții, hotărând Numărul zilelor, și când Peste hotarul însemnat De Tine, știi că niciodat’ Nu va putea să treacă el,
6Atunci – de la omul acel – Întoarce-Ți Tu, al Tău obraz Și dă-i sărmanului răgaz, Ca măcar bucuria care Un simbriaș, trudind, o are Când ziua muncii s-a sfârșit, S-o guste omul oropsit.
7Copacul tot nădăjduiește: Când e tăiat, el odrăslește Din nou, și iarăși dă lăstari, Din care cresc alți copaci mari.
8Când e bătrână rădăcina Și-i piere în pământ tulpina,
9Copacul iarăși înverzește – Cu ramuri noi se-mpodobește Părând, din nou, a fi sădit – Numai o clipă de-a simțit
10Mirosul apei. Însă omul Nu e la fel precum e pomul, Ci el – când moartea l-a cuprins – De-a pururea rămâne-ntins. Și cât de mult aș vrea să știu: Omul, dacă nu mai e viu – După ce sufletul și-a dat – Unde e oare el, plecat?
11Cum piere apa lacului, Cum seacă apa râului,
12Așa și omul e culcat Și-n veci nu este deșteptat. Cât cerul o să dăinuiască, El n-are să se mai trezească,
13Din somnul său. De aș pătrunde În umbra morții! M-aș ascunde Acolo, de a Ta furie, Sau – până timpul o să vie, În care să Îți amintești, De mine – să mă învelești Și-astfel să fiu adăpostit.
14Dacă cel care a murit Să învieze ar putea, Atunci doar și nădejdea mea S-ar întări în suferință Și-ar sprijini a mea ființă, Până când îi va fi schimbată Starea în care e aflată.
15Atunci, Tu m-ai chema de unde Mă aflu, iar eu Ți-aș răspunde, Când de lucrarea mâinii Tale Îți va fi dor. Găsești cu cale,
16Mereu, ca să mă urmărești. Privirile Îți pironești Numai peste al meu păcat, Iar pașii mi i-ai numărat.
17Călcări de lege săvârșite, Iată, îmi sunt pecetluite, Căci în mănunchiuri mi le legi Și-mi născocești fărădelegi.
18Așa cum muntele-a murit Surpându-se, cum a pierit, Din locul ei din veac, o stâncă,
19Cum apa, piatra, o mănâncă, Cum duce apa râului Pământul, așa omului, Nădejdea, Tu i-o nimicești.
20Într-una, Tu îl urmărești Și doar când i-ai schimonosit Fața, abia l-ai slobozit.
21Când fiii săi ajung să fie În cinste puși, el n-o să știe; Dacă sunt înjosiți, la fel, Căci tot nimic nu va ști el.
22Durerea nu-i simțită-n grup, Ci omul doar în al său trup – Doar pentru sine – o simțește; De-asemenea, singur trăiește Tristeți, prin timpuri adunate, Și-n al său suflet îngropate.”