Job 13— BIV2014

¹„Toate acestea, le-am zărit; Urechea mea a auzit, Tot ceea ce v-am spus aici.

²Cred că v-ați dumirit că nici Eu nu sunt mai prejos ca voi. Ceea ce știți, o știm și noi,

³Toți ceilalți oameni. Eu doresc, Lui Dumnezeu, să Îi vorbesc! În fața Lui, am să m-așez, Căci vreau ca să-mi înfățișez,

⁴Pricina mea. Voi sunteți buni, Numai să făuriți minciuni! Doctori sunteți, dar niciodat’, Pe nimeni nu ați vindecat.

⁵O, dacă voi ați fi tăcut, Cu mult mai bine-ați fi făcut Și-atunci aș fi putut a spune Că dovediți înțelepciune!

⁶Acum, vă rog să ascultați Și apărarea mea. Luați La ale mele vorbe-aminte!

⁷Oare, prin multele cuvinte Rostite-aicea, voi doriți, Lucruri nedrepte, să vorbiți, Din dragostea de Dumnezeu? De ce spuneți minciuni, mereu? Prin ele, oare, încercați, Pe Domnul să Îl apărați?

⁸Îi țineți parte Domnului? Sunteți apărătorii Lui?

⁹Dar dacă vă va cerceta, Puteți, în Fața Lui, a sta? Vă va găsi El oare, bine? Faceți cu El, precum cu mine, Voind ca să Îl înșelați Ca pe un om? Să nu-ncercați! –

¹⁰Nu, nu! – căci vă va osândi, Atunci când se va dovedi Că în ascuns vă străduiți, În lucru și Îl părtiniți!

¹¹Iar măreția Domnului Nu vă-nfioară? Groaza Lui Nu cade peste voi? Spune-ți!

¹²‘Geaba, multe păreri aveți, Căci ele, de cenușă, sânt. De lut de-asemeni – de pământ – Sunt ale voastre întăriri.

¹³Sfârșiți deșartele vorbiri! Tăceți, căci eu, acum, doresc – Orice se-ntâmplă – să vorbesc!

¹⁴Carnea, în dinți am să mi-o iau, Iar viața, miză-n joc, o dau!

¹⁵Știu bine că voi fi ucis, Dar nu-i nimic: ce am de zis, Voi spune! Nu mă voi lăsa! Am să-mi susțin, în Fața Sa,

¹⁶Neîncetat, a mea purtare, Căci poate voi avea scăpare. Eu știu că un nelegiuit, Să vină, nu ar fi-ndrăznit,

¹⁷În Fața Lui. Deci ale mele Cuvinte le-ascultați! La ele, Atenți, acuma, vreau să fiți!

¹⁸Să-mi apăr pricina – priviți! – Sunt gata. Știu că am dreptate!

¹⁹Sau spuneți voi: credeți că poate Ca să se afle cineva, Să spună-n contra mea, ceva? De este, iată ce-am să fac: Nu spun nimic, ci am să tac Și nu mai vreau decât să mor.

²⁰Acuma eu, biet muritor, Doar două lucruri Doamne-Ți cer, Mai înainte ca să pier, Să pot să stau în fața Ta:

²¹Cu groaza-Ți, nu mă-nspăimânta Și ia-Ți mâna, de peste mine!

²²Mă cheamă-apoi, de vrei, la Tine Sau lasă-mă acolo unde Mă aflu-acum, de mă pătrunde Durerea, ca să Îți vorbesc, Iar Tu răspunde-mi! Îndrăznesc

²³Să-ntreb: cât am păcătuit? Ce făr’delegi am săvârșit? Arată-mi, să pot înțelege Călcările mele de lege, Păcatele făcute-n viață!

²⁴De ce Îți ascunzi a Ta Față Și drept vrăjmaș mă iei că-Ți sânt?

²⁵Lovești frunza dusă de vânt? Un pai uscat Tu urmărești?

²⁶De ce oare, mă chinuiești Doar cu dureri grele și amare? Vrei să mă pedepsești Tu oare, Acum – ajuns la bătrânețe – Pentru greșeli din tinerețe?

²⁷De ce-n butuci îmi zăvorești Picioarele și îmi pândești Mișcările, de parcă vrei, Hotar să pui, pașilor mei,

²⁸Când trupul meu cade acum, În putrezire, la fel cum O haină veche și uzată, De către molii, e mâncată?”