Jeremiah 24
1 Domnul, apoi, veni la mine Și două coșuri cu smochine – Atuncea – El mi-a arătat. Aceste coșuri s-au aflat Puse în fața Templului Care era al Domnului. Tot ceea ce eu am văzut Știusem că s-a petrecut După ce fost-a strămutat Cel ce se-aflase împărat Peste Iudei – Ieconia – Cari în Ierusalim domnea. Ieconia era cel care, Pe Ioiachim, părinte-l are. A fost dat jos de pe-al său tron Și strămutat în Babilon, Cu căpitanii lui cei mari, Cu-ai lui fierari și cu lemnari, De către Nebucadențar.
2 Smochine fost-au, așadar, Pus, în coșurile-acele. Astfel, într-unul dintre ele, Eu am văzut că s-au aflat Smochine bune de mâncat, Însă în celălalt erau Smochine ce nu se puteau Mânca deloc, pentru că ele, Cu toate erau foarte rele.
3 Domnul la mine a venit Și-n felu-acesta mi-a vorbit: „Hei, Ieremio! Spune-Mi oare, Ceea ce vezi, cum ți se pare?” Eu am răspuns: „Doamne, văd bine Că-s două coșuri cu smochine. Cele, în primul coș aflate, Sunt bune spre a fi mâncate, Dar celelalte-s foarte rele Și nu pot fi mâncate ele.”
4 Cuvântul Domnului venit, Din ceruri, astfel mi-a vorbit:
5 „Așa vorbește Domnul, Cel Ce-i Dumnezeu în Israel: Așa precum deosebești Smochinele ce le zărești Și-n felu-acesta poți a spune, Care sunt rele sau sunt bune, Așa am să-i aleg apoi, Și Eu, pe prinșii de război, Ca să le dau a mea-ndurare. Pentru că Eu sunt Acel care Am dus din Iuda, ăst popor, În țările Haldeilor.
6 Oameni-aceștia vor avea, Din nou, bunăvoința Mea, Căci Eu îi voi aduce iară Să locuiască-n a lor țară. Am să-i așez, am să-i sădesc Și n-am să îi mai nimicesc. N-am să-i mai smulg din țara lor, Pe oamenii ăstui popor.
7 O inimă, ei vor avea Și să-nțeleagă, vor putea, Precum că Domnul sunt doar Eu. Astfel, vor fi poporul Meu, Iar Eu – atuncea – am să fiu Drept Dumnezeul lor Cel viu. Voi face să le meargă bine, Dacă se-ntorc, din nou, la Mine, Din toată inima și vor Să fie iar, al Meu popor.
8 Dar ca smochinele acele Ce nu se pot mânca de rele Ce se vădesc, va fi cel care, Drept Zedechia, nume are Și este-n Iuda împărat. La fel se va fi întâmplat Cu căpeteniile lui, Cu a Ierusalimului Popor, care, o rămășiță, Va fi, din a lui Iuda viță, Trăind aici, în țara lui, Precum și-n a Egiptului.
9 În vremea care o să vie, De pomină îi fac să fie. Doar pricini de nenorocire, A țărilor de peste fire, Au să ajungă. De ocară Îi fac, în fiecare țară, În care fi-vor izgoniți. Buni de blestem, vor fi găsiți Și de batjocură, mereu, Oriunde-am să-i împrăștii Eu.
10 Îi voi lovi cu sabia, Cu ciuma și cu foametea, Până atunci când au să piară Cu toții, din această țară, Pe cari am dat-o Eu, celor Ce se vădeau părinți ai lor Și care-apoi, în stăpânire, Le-am dat-o lor, drept moștenire.”