1Domnul, apoi, veni la mine Și două coșuri cu smochine – Atuncea – El mi-a arătat. Aceste coșuri s-au aflat Puse în fața Templului Care era al Domnului. Tot ceea ce eu am văzut Știusem că s-a petrecut După ce fost-a strămutat Cel ce se-aflase împărat Peste Iudei – Ieconia – Cari în Ierusalim domnea. Ieconia era cel care, Pe Ioiachim, părinte-l are. A fost dat jos de pe-al său tron Și strămutat în Babilon, Cu căpitanii lui cei mari, Cu-ai lui fierari și cu lemnari, De către Nebucadențar.
2Smochine fost-au, așadar, Pus, în coșurile-acele. Astfel, într-unul dintre ele, Eu am văzut că s-au aflat Smochine bune de mâncat, Însă în celălalt erau Smochine ce nu se puteau Mânca deloc, pentru că ele, Cu toate erau foarte rele.
3Domnul la mine a venit Și-n felu-acesta mi-a vorbit: „Hei, Ieremio! Spune-Mi oare, Ceea ce vezi, cum ți se pare?” Eu am răspuns: „Doamne, văd bine Că-s două coșuri cu smochine. Cele, în primul coș aflate, Sunt bune spre a fi mâncate, Dar celelalte-s foarte rele Și nu pot fi mâncate ele.”
4Cuvântul Domnului venit, Din ceruri, astfel mi-a vorbit:
5„Așa vorbește Domnul, Cel Ce-i Dumnezeu în Israel: Așa precum deosebești Smochinele ce le zărești Și-n felu-acesta poți a spune, Care sunt rele sau sunt bune, Așa am să-i aleg apoi, Și Eu, pe prinșii de război, Ca să le dau a mea-ndurare. Pentru că Eu sunt Acel care Am dus din Iuda, ăst popor, În țările Haldeilor.
6Oameni-aceștia vor avea, Din nou, bunăvoința Mea, Căci Eu îi voi aduce iară Să locuiască-n a lor țară. Am să-i așez, am să-i sădesc Și n-am să îi mai nimicesc. N-am să-i mai smulg din țara lor, Pe oamenii ăstui popor.
7O inimă, ei vor avea Și să-nțeleagă, vor putea, Precum că Domnul sunt doar Eu. Astfel, vor fi poporul Meu, Iar Eu – atuncea – am să fiu Drept Dumnezeul lor Cel viu. Voi face să le meargă bine, Dacă se-ntorc, din nou, la Mine, Din toată inima și vor Să fie iar, al Meu popor.
8Dar ca smochinele acele Ce nu se pot mânca de rele Ce se vădesc, va fi cel care, Drept Zedechia, nume are Și este-n Iuda împărat. La fel se va fi întâmplat Cu căpeteniile lui, Cu a Ierusalimului Popor, care, o rămășiță, Va fi, din a lui Iuda viță, Trăind aici, în țara lui, Precum și-n a Egiptului.
9În vremea care o să vie, De pomină îi fac să fie. Doar pricini de nenorocire, A țărilor de peste fire, Au să ajungă. De ocară Îi fac, în fiecare țară, În care fi-vor izgoniți. Buni de blestem, vor fi găsiți Și de batjocură, mereu, Oriunde-am să-i împrăștii Eu.
10Îi voi lovi cu sabia, Cu ciuma și cu foametea, Până atunci când au să piară Cu toții, din această țară, Pe cari am dat-o Eu, celor Ce se vădeau părinți ai lor Și care-apoi, în stăpânire, Le-am dat-o lor, drept moștenire.”