1„Vă rog, acum, dragii mei frați, Atenți, ca să mă ascultați, Căci eu mai am, ceva, de spus: Credința Domnului Iisus – Credința-n Domnul slavei – voi Să n-o țineți, cătând apoi, Numai la fața omului Și la îmbrăcămintea lui.
2De pildă, de cumva, apare Un om, la voi, în adunare – Purtând, pe deget, un inel, Din aur, și având pe el, Un rând de straie minunate – Și, tot atunci, o să se-arate Și-un om sărac – prost îmbrăcat, Numai în sac înfășurat,
3Voi veți privi, cu bunătate, Spre cel cu hainele bogate; Apoi, o să îi spuneți: „Hai, În locu-acesta, ca să stai!”; Îi veți da cinste și onoare, În timp ce, „Tu stai în picioare”, Sau „La picioare să îmi stai, Căci ăsta-i locul ce îl ai”, Veți spune omului sărac, Înfășurat doar într-un sac.
4Seamă luați, la pilda mea: Așa purtări, de veți avea, Nu arătați voi, părtinire? Nu faceți voi, deosebire, Între acești doi muritori? Nu v-ați făcut judecători, Peste ființele acele, Și n-ați vădit voi, gânduri rele?
5De-aceea, vreau, dragii mei frați, Atenți, ca să mă ascultați! Iată, vă-ntreb, acuma, eu: Oare, nu Domnul Dumnezeu Alesu-i-a, de pe pământ, Pe cei ce s-au vădit că sânt Săraci, ca prin a Lui voință, Bogați să-i facă, în credință, Moștenitori – pe fiecare – Peste Împărăția care, El a promis, c-o dăruiește, Aceluia cari Îl iubește?
6Iar voi – precum o dovediți – Pe cel sărac, îl înjosiți! Dar nu bogații sunt cei care, Vă asupresc, fără-ncetare? Și nu ei vă târăsc, pe voi, Pe la judecători, apoi?
7Nu ei batjocoresc, în lume, Acum, frumosul vostru nume?
8Acela care-o să-mplinească, Mereu, Legea împărătească – Așa precum a glăsuit Scriptura, când a poruncit „Aproapele să ți-l iubești, Precum pe tine te-ndrăgești” – Acela, doar, va face bine.
9Dar dacă voi aveți a ține Seama, de fața omului, Când judecați păcatul lui, Voi o-ncălcați – se înțelege – Și osândiți sunteți, de Lege.
10Cel care, Legea, o păzește Și o poruncă doar greșește, Se face – fără doar și poate – În urmă, vinovat, de toate.
11Cel care-a spus „Să nu curvești”, A spus apoi, să te păzești „Să nu ucizi”. Ia seama bine: Dacă departe te vei ține, Neîncetat, de preacurvie, Însă ucizi, vreau să se știe – Și bine, vreau a se-nțelege – Că ești un călcător de Lege.
12Voi să vorbiți și să lucrați, Ca niște oameni, judecați, De legea slobozeniei. Iată
13Că judecata se arată, Fără de milă, cu cel care N-a avut milă și-ndurare. Însă, prin mila dovedită, E judecata, biruită.
14Întreb acum: ce folosință Ai tu, spunând că ai credință, Dacă n-ai fapte? Poate ea, Ca, mântuire, să îți dea?
15Dacă un frate, bunăoară – Sau poate că o surioară – Flămânzi, nu vor avea a pune, Un strai, pe ei, și-atunci va spune
16Unul din voi „Duceți-vă, Mâncați și încălziți-vă”, Fără să le fi dăruit Ceva, la ce le-a folosit?
17La fel, este și cu credința: Pentru a-și întări ființa, Trebuiesc faptele ce-o poartă, Pentru că altfel, ea e moartă.
18Atunci când întâmpla-se-va, Că o să spună cineva: „Tu ai credința ta, iar eu Am fapte. Dacă nu ți-e greu, Să-ți văd credința dobândită, Care, de fapte, e lipsită; Apoi, la rându-ți, vei putea Să vezi și tu, credința mea, Prin faptele ce-s săvârșite, Nu din cuvintele rostite”.
19Tu crezi că unu-i Dumnezeu, Și bine faci. Dar, îți spun eu, Că nu ești singur: bunăoară… Și dracii cred, și se-nfioară!
20Din tot ceea ce am vorbit, Pricepi dar, om nesocotit, Că dacă fapte n-ai făcut, Doar în zadar, tu ai crezut? Zadarnică îți e credința, Căci nu-ți aduce biruința.
21Cu-Avram, nu s-a-ntâmplat la fel? Când socotit ajunse el, A fi un om neprihănit? Nu când, prin fapte-a dovedit, Lucrul acesta, când s-a dus Și, pe Isac, el l-a adus, La al lui Dumnezeu altar, Drept jertfă, să îl dea, în dar?
22Astfel, credința ce-o avea, Cu faptele se-nlănțuia; Fiind, prin ele, dovedită, Ea a ajuns desăvârșită.
23În felu-acesta, s-a-mplinit Scriptura care-a glăsuit: „Avram, pe Domnul, L-a crezut Prin tot ceea ce a făcut”, Iar faptu-acesta – avem știre – „S-a socotit neprihănire”.
24Vedeți că omu-i socotit, Prin fapte doar, neprihănit, Și nu doar prin credința care O-mpărtășește fiecare.
25Același lucru s-a-ntâmplat, Cu curva care s-a chemat Rahav: n-a fost ea socotită, Prin fapta ei, neprihănită, Atuncea când i-a găzduit Pe soli și-apoi i-a izbăvit, Scoțându-i pe o altă cale, Din interiorul casei sale?
26După cum trupul cel lipsit De duh e mort, e dovedit Că și credința este moartă, Atunci când faptele n-o poartă.”