Bible

1 „Vă rog, acum, dragii mei frați, Atenți, ca să mă ascultați, Căci eu mai am, ceva, de spus: Credința Domnului Iisus – Credința-n Domnul slavei – voi Să n-o țineți, cătând apoi, Numai la fața omului Și la îmbrăcămintea lui. 2 De pildă, de cumva, apare Un om, la voi, în adunare – Purtând, pe deget, un inel, Din aur, și având pe el, Un rând de straie minunate – Și, tot atunci, o să se-arate Și-un om sărac – prost îmbrăcat, Numai în sac înfășurat, 3 Voi veți privi, cu bunătate, Spre cel cu hainele bogate; Apoi, o să îi spuneți: „Hai, În locu-acesta, ca să stai!”; Îi veți da cinste și onoare, În timp ce, „Tu stai în picioare”, Sau „La picioare să îmi stai, Căci ăsta-i locul ce îl ai”, Veți spune omului sărac, Înfășurat doar într-un sac. 4 Seamă luați, la pilda mea: Așa purtări, de veți avea, Nu arătați voi, părtinire? Nu faceți voi, deosebire, Între acești doi muritori? Nu v-ați făcut judecători, Peste ființele acele, Și n-ați vădit voi, gânduri rele? 5 De-aceea, vreau, dragii mei frați, Atenți, ca să mă ascultați! Iată, vă-ntreb, acuma, eu: Oare, nu Domnul Dumnezeu Alesu-i-a, de pe pământ, Pe cei ce s-au vădit că sânt Săraci, ca prin a Lui voință, Bogați să-i facă, în credință, Moștenitori – pe fiecare – Peste Împărăția care, El a promis, c-o dăruiește, Aceluia cari Îl iubește? 6 Iar voi – precum o dovediți – Pe cel sărac, îl înjosiți! Dar nu bogații sunt cei care, Vă asupresc, fără-ncetare? Și nu ei vă târăsc, pe voi, Pe la judecători, apoi? 7 Nu ei batjocoresc, în lume, Acum, frumosul vostru nume? 8 Acela care-o să-mplinească, Mereu, Legea împărătească – Așa precum a glăsuit Scriptura, când a poruncit „Aproapele să ți-l iubești, Precum pe tine te-ndrăgești” – Acela, doar, va face bine. 9 Dar dacă voi aveți a ține Seama, de fața omului, Când judecați păcatul lui, Voi o-ncălcați – se înțelege – Și osândiți sunteți, de Lege. 10 Cel care, Legea, o păzește Și o poruncă doar greșește, Se face – fără doar și poate – În urmă, vinovat, de toate. 11 Cel care-a spus „Să nu curvești”, A spus apoi, să te păzești „Să nu ucizi”. Ia seama bine: Dacă departe te vei ține, Neîncetat, de preacurvie, Însă ucizi, vreau să se știe – Și bine, vreau a se-nțelege – Că ești un călcător de Lege. 12 Voi să vorbiți și să lucrați, Ca niște oameni, judecați, De legea slobozeniei. Iată 13 Că judecata se arată, Fără de milă, cu cel care N-a avut milă și-ndurare. Însă, prin mila dovedită, E judecata, biruită. 14 Întreb acum: ce folosință Ai tu, spunând că ai credință, Dacă n-ai fapte? Poate ea, Ca, mântuire, să îți dea? 15 Dacă un frate, bunăoară – Sau poate că o surioară – Flămânzi, nu vor avea a pune, Un strai, pe ei, și-atunci va spune 16 Unul din voi „Duceți-vă, Mâncați și încălziți-vă”, Fără să le fi dăruit Ceva, la ce le-a folosit? 17 La fel, este și cu credința: Pentru a-și întări ființa, Trebuiesc faptele ce-o poartă, Pentru că altfel, ea e moartă. 18 Atunci când întâmpla-se-va, Că o să spună cineva: „Tu ai credința ta, iar eu Am fapte. Dacă nu ți-e greu, Să-ți văd credința dobândită, Care, de fapte, e lipsită; Apoi, la rându-ți, vei putea Să vezi și tu, credința mea, Prin faptele ce-s săvârșite, Nu din cuvintele rostite”. 19 Tu crezi că unu-i Dumnezeu, Și bine faci. Dar, îți spun eu, Că nu ești singur: bunăoară… Și dracii cred, și se-nfioară! 20 Din tot ceea ce am vorbit, Pricepi dar, om nesocotit, Că dacă fapte n-ai făcut, Doar în zadar, tu ai crezut? Zadarnică îți e credința, Căci nu-ți aduce biruința. 21 Cu-Avram, nu s-a-ntâmplat la fel? Când socotit ajunse el, A fi un om neprihănit? Nu când, prin fapte-a dovedit, Lucrul acesta, când s-a dus Și, pe Isac, el l-a adus, La al lui Dumnezeu altar, Drept jertfă, să îl dea, în dar? 22 Astfel, credința ce-o avea, Cu faptele se-nlănțuia; Fiind, prin ele, dovedită, Ea a ajuns desăvârșită. 23 În felu-acesta, s-a-mplinit Scriptura care-a glăsuit: „Avram, pe Domnul, L-a crezut Prin tot ceea ce a făcut”, Iar faptu-acesta – avem știre – „S-a socotit neprihănire”. 24 Vedeți că omu-i socotit, Prin fapte doar, neprihănit, Și nu doar prin credința care O-mpărtășește fiecare. 25 Același lucru s-a-ntâmplat, Cu curva care s-a chemat Rahav: n-a fost ea socotită, Prin fapta ei, neprihănită, Atuncea când i-a găzduit Pe soli și-apoi i-a izbăvit, Scoțându-i pe o altă cale, Din interiorul casei sale? 26 După cum trupul cel lipsit De duh e mort, e dovedit Că și credința este moartă, Atunci când faptele n-o poartă.”