1„Iacov, rob al lui Dumnezeu Și-al Domnului Iisus, mereu, Spre semințiile pe care, Neamul lui Israel le are, În diferite părții aflate – Și-s doisprezece – sănătate!
2Dragii mei frați, doresc să știți, Că trebuie ca să priviți, Cu bucurie, fiecare, Orișice fel de încercare, Ce se abate, peste voi,
3Ca unii care știți apoi, Cum că, credința arătată, Prin ele, vă este-ncercată, Mărindu-vă, prin încercare, Puterea voastră, de răbdare.
4Apoi, știți bine că răbdarea Își va desăvârși lucrarea, Pentru ca, la sfârșit, să fiți – Cu toți – întregi, desăvârșiți Și nici o lipsă – cineva – Să nu aibă apoi, cumva.
5Dacă vreunuia-i lipsește Înțelepciunea, trebuiește S-o ceară de la Dumnezeu, Pentru că El o dă, mereu, Cu mână largă, tuturor Acelora care o vor. Au s-o primească fiecare, Căci El o dă fără mustrare.
6S-o cereți doar, cu stăruință, Să arătați multă credință Și nu cumva să vă-ndoiți. Cel care se-ndoiește, știți, Că seamănă cu valul mării, Purtat spre necuprinsul zării, De vântul care s-a iscat Și-l tulbură, neîncetat.
7Un om de-acesta, nu cumva, S-aștepte a primi, ceva, Din partea Domnului, căci el
8S-a dovedit, în acest fel, Nehotărât și schimbător, Pe calea lui. Deci fraților,
9Să știți dar, că acela care, Numai o stare joasă are, Va trebui, neîncetat, S-arate cât s-a înălțat;
10Iar, dimpotrivă, trebuiește Cel ce bogat se dovedește, Ca să arate, negreșit, În ce măsură s-a smerit, Căci trecători sunt fiecare, Precum este a ierbii floare.
11Când zorii zilei au venit, Iar soarele a răsărit, Căldura lui dogoritoare Usucă iarba: a ei floare Se va desprinde în tăcere Și-ntreaga-i frumusețe piere. Așa e și cu cel bogat: Cu iarba e asemănat Și se va ofili, astfel, În drumurile lui, și el.
12Ferice-i zic celui ce poate Ca să învingă, întru toate, Ispita ce l-a pârjolit, Căci după ce va fi găsit Că este bun, el dobândește Cununa ce-o făgăduiește Al nostru Domn, necontenit, Pentru toți cei ce L-au iubit. Cununa vieții este ea, Iar Dumnezeu o să vi-o dea.
13Nimeni, când este ispitit, Să nu fie nesocotit Și să gândească: „Iată, eu, Sunt ispitit, de Dumnezeu”, Pentru că Domnul, negreșit, Nu va putea fi ispitit Și totodată, se vădește Precum că El nu ispitește.
14Ci, fiecare-i ispitit, Când e atins și e momit De pofta care l-a-ncercat.
15Din pofta lui, s-a întrupat Păcatul, care-nfăptuit, Aduce moarte, negreșit.
16De-aceea, zic, dragii mei frați: Singuri, să nu vă înșelați.
17Oricare lucru bun, primit, Oricare dar desăvârșit, Pe care noi l-am căpătat, Numai de sus, ne este dat. Toate acestea, fraților, Părintele luminilor Ni le-a trimis. Nici o schimbare Și nici o umbră de mutare – În El – nicicând, nu s-a văzut.
18De bună voie, ne-a născut, Acuma, prin Cuvântul Lui – Cuvântul adevărului – Pentru ca pârgă să fim noi, Între-ale lui făpturi, apoi.
19Lucrul acesta îl știți bine, Dragii mei frați, dar, vreau a ține Minte, un lucru: fiecare Să fie iute-n ascultare; Încet în vorbe să mai fie, Și-apoi, zăbavnic la mânie;
20Căci omul – în mânia lui – Nu e pe placul Domnului, Iar sub a ei înrâurire, Nu va lucra-n neprihănire.
21Deci, orișice necurăție, Vreau, lepădată, ca să fie, Din sânul vostru, după care, Scăpați de orice revărsare De răutate, și primiți, Doar cu blândețe și smeriți, Cuvântul ce a fost sădit, În voi, și care, negreșit, Pătrunde în a voastră fire, Ca să v-aducă mântuire.
22Aveți Cuvântul Domnului: Fiți deci, împlinitorii Lui, Căci dacă doar Îl ascultați, Să știți, că singuri, vă-nșelați; De-aceea, fiți împlinitori Și nu numai ascultători.
23Dacă ascultă cineva, Cuvântul, și-apoi, altceva, Nu face – deci, nu-L împlinește, Prin fapte – se asemuiește Cu cel care o să privească, Văzundu-și fața lui firească, Într-o oglindă, iar apoi,
24Când se întoarce înapoi Și pleacă, va uita, îndată, De felu-n care, ea arată.
25Însă, acel ce-și adâncește Privirea și-apoi stăruiește În legea cea desăvârșită Care ne este dăruită – A slobozeniei, fraților – Fără a fi ascultător, Uituc – pentru că dovedește, Prin fapte, că o împlinește – Acela fi-va fericit, În lucrul său, necontenit.
26Dacă se crede cineva, Că e religios, cumva, Dar limba nu și-o stăpânește, Prin faptu-acela, dovedește Că el, în inimă, se-nșală, Pentru că, fără îndoială, Zadarnică-i – vă pot a spune – Întreaga lui religiune.
27Religiunea cea curată, Plăcută și neîntinată, În fața Domnului Cel care, Tată, ne e, la fiecare, Este ca noi să cercetăm Orfanii, să le ajutăm Pe văduve și-apoi să știm Ca, ne-ntinați, să ne păzim.”