1„Vă spun dar, frații mei, să știți, Învățători mulți, să nu fiți, Pentru că aspră se arată, Atunci, a noastră judecată.
2În multe feluri, toți greșim; Un lucru, trebuie să știm: Dacă un om nu a greșit, În vorbă, e desăvârșit, Putând să țină-n mâna lui, Mereu, frâiele trupului.
3Dacă – de pildă – cailor, Vom pune frâie-n gura lor, Putem, ușor, să-i cârmuim Și al lor trup să-l stăpânim.
4Corăbiile-apoi sunt mari Și-mpinse sunt, de vânturi tari; Totuși, o cârmă mică poate A le struni, precum socoate Cârmaciul, după gustul lui.
5La fel, și limba omului: Un mădular mic se vădește, Dar cu mari lucruri se fălește. Căci, un foc mic, iute se-ntinde Și o pădure mare-aprinde.
6Limba-i un foc, s-aveți dar știre, E-o lume de nelegiuire. Ea este mădularul care, Mereu, aduce întinare, Trupului nostru. Când o prinde Focul gheenei, ea cuprinde, Pe negândite-a vieții roată.
7Omul ajuns-a ca să poată Să îmblânzească păsări, fiare, Viețuitoarele din mare,
8Dar limba, n-o să reușească, Nicicând, ca să o îmblânzească, Pentru că ea e răul care Nu poți să-l ții în înfrânare Și-n cumpătare să se poarte, Căci are-n ea otrăvi de moarte.
9Cu limba-L binecuvântăm, Pe Domnul, și îi blestemăm, Pe ceilalți oameni, care, iată, Asemeni sunt, cu-al nostru Tată, Căci fiecare – e știut – E după chipul Său făcut.
10Aceiași gură, în ea are Blestem și binecuvântare! Dar eu vă spun, ca să se știe: Nu trebuie, așa, să fie!
11Vă-ntreb acuma, fraților: Dacă e numai un izvor, Din el o să țâșnească-afară Și apă bună și amară?
12Sau poate, oare, un smochin, Roadă să dea, ca de măslin? Sau poate da vița smochine? De-aceea – luați seama bine – Căci apa care e sărată, Nu va fi dulce, niciodată.
13E cineva cari s-a văzut Că-i înțelept și priceput? Acela, cu buna purtare Și cu blândețea ce o are, S-arate faptele lui bune, Făcute cu înțelepciune!
14Dar dacă voi ați adunat Pizmă amară, ne-ncetat, În inimă și, peste voi, Un duh de ceartă stă apoi, De laudă să nu vorbiți, Ca nu cumva voi să mințiți, În contra adevărului.
15Înțelepciunea asta nu-i De sus venită, ci-i firească; E pământeană și drăcească.
16Acolo unde se găsește Pizma, și cearta locuiește, Cu al ei duh; acel loc are Parte, mereu, de tulburare. Din tulburările acele, Ieși-vor numai fapte rele.
17Iată, să știe-acum, oricine: Înțelepciunea care vine De sus – de la al nostru Tată – Este, întâi și-ntâi, curată. Ea, pașnică, s-a arătat, Blândă, ușor de-nduplecat, Plină – mereu – de îndurare. Ea, numai roade bune, are, Căci este fără părtinire Și nefățarnică, din fire.
18Roada neprihănirii dată, Este în pace semănată Pentru cei cărora le place Și știu ca să aducă pace.”