Isaiah 63
1 „Dar Cine e Acesta, care, În haine roșii, lucitoare – Dinspre Edom și Boțra – vine, Plin de putere, către tine?” „Eu sunt Cel care a vorbit, Sunt Cel care-a făgăduit Că va aduce mântuirea! La Mine este izbăvirea!”
2 „De ce-Ți sunt, roșii, straiele? De ce Îți sunt veșmintele, Asemeni celui ce-a intrat În teasc și struguri a călcat?
3 „Eu am călcat în teasc, vezi bine, Și nici un om n-a fost cu Mine. Pe toți, în teasc, Eu i-am călcat, Căci eram tare mâniat, Iar al lor sânge a țâșnit Și hainele Mi le-a mânjit.
4 Căci a venit ziua cea mare. Era o zi de răzbunare Și-un an anume pentru cei Cari sunt răscumpărați ai Mei.
5 Jur împrejurul Meu priveam: Singur am fost și Mă-ngrozeam, Căci nimenea nu s-a găsit Care să Mă fi sprijinit. Doar brațul Meu, cutezător, Mi-a fost singurul ajutor Și-a Mea urgie s-a vădit Singura ce M-a sprijinit!
6 Călcat-am astfel, în picioare, Plin de mânie-atunci, popoare. Mânia Mea le-a îmbătat Și al lor sânge l-am vărsat.”
7 „Toată-ndurarea Domnului Și-asemenea faptele Lui – Ce-au fost făcute pentru noi, Eu am să le vestesc apoi. Voi spune ce bun a fost El Cu casele lui Israel, Căci arătat-a îndurare Și dragoste nespus de mare.
8 Domnul a zis: „Tot neamul lor Alcătuiește-al Meu popor. Necredincioși, față de Mine, Acești copii nu se vor ține!” Și astfel, El – pentru popor – A devenit Mântuitor.
9 Când în necaz ei s-au găsit, În ajutor El le-a sărit, Iar Îngerul care-i aflat În fața Lui, neîncetat, Venit-a și i-a mântuit. Din dragoste, El a venit Apoi, și i-a răscumpărat, Căci din vechime i-a purtat.
10 Dar ei n-au fost ascultători Și n-au fost înțelegători, Ci al Său Duh L-au întristat. Domnul – atuncea – a luptat În contră la al Său popor Și S-a făcut vrăjmaș al lor.
11 Poporu-apoi și-a amintit De zilele-n care-a trăit Moise, zicând: „Unde-i Cel care Și-a scos al Său popor din mare, Și cel care, peste popor, Fusese pus a fi păstor? Unde-i Cel care, pe pământ, Trimis-a Duhul Său Cel Sfânt Din cer, peste al său popor, Să șeadă în mijlocul lor?
12 Unde-i Cel care îl veghea Pe Moise și-l povățuia Cu al Său braț tare, slăvit, Cu care ape-a despărțit În fața lor și-astfel, în lume, Să-Și poată face-un veșnic Nume?
13 Unde-i Cel ce-i călăuzea Prin valuri și îi conducea, Ca pe un cal, pe-un drum ales, Fără de pietre, pe un șes?”
14 „Ca fiara care, bunăoară, Către vâlcele se pogoară, Așa și Duhul Domnului La tihnă-a dus poporul Lui. În acest fel, Tu – negreșit – Poporul Ți-ai povățuit Și-un Nume-atuncea ai putut, De slavă, să Îți fi făcut!”
15 Din cerul Tău, Tu să privești Către pământ, ca să zărești Al Tău locaș sfânt și slăvit. Dar unde s-o fi risipit Râvna care cu Tine sta Și-asemenea puterea Ta? Al inimii Tale fior, Cu șirul îndurărilor Nenumărate, de la Tine, Nu se arată, pentru mine.
16 Însă cu toate-acestea, iată, Tu Doamne ești al nostru Tată. Căci Avraam nu ne-a știut, Israel nu ne-a cunoscut. Tu Doamne, numai, Te vădești Precum că al nost’ Tată ești, Căci Tu ești Cel care ne știe Din veșnicie-n veșnicie. Știut ești, de către popor, Fiind „Al nost’ Mântuitor”.
17 De ce ne lași să rătăcim? De ce ne lași să părăsim Căile Tale și găsești Ca inima să ne-o-mpietrești, Făcându-ne – de bună seamă – De Tine să nu avem teamă? Doamne, Te-ntoarce înapoi, Doar din iubire pentru noi, Căci suntem robi ai Tăi – știi bine – Și moștenire pentru Tine!
18 Iată, poporul Tău cel sfânt, În țară, pe al lui pământ, Puțină vreme-a stăpânit. Vrăjmașii, însă, au venit Și în picioare au călcat Locașul Tău cel sfânt, ‘nălțat De către-al Tău popor, în țară.
19 Iată că noi ajuns-am iară, Ca un popor nenorocit, Pe care nu l-ai cârmuit Tu, niciodată, peste care Nu S-a chemat Numele-Ți mare…”