1„O, dacă Tu ai încerca, Cerul întreg a-l despica Și de Te-ai pogorî la noi, Toți munții s-ar topi apoi, În fața Ta, ca de un foc
2Ce-aprinde vreascuri și pe loc Face căldura ca să crească Și apa ca să clocotească! Atunci, dușmanii Tăi, din lume, Au să cunoască al Tău Nume, Iar neamurile-nspăimântate, Atunci, vor fi cutremurate!
3Când ai făcut minuni la cari Nu ne-așteptam, munții cei mari, În fața Ta, s-au zguduit, Căci Tu, din ceruri, ai venit.
4Minunile ce le-ai făcut, Nicicând nu s-au mai fost văzut. De ele, nu a auzit Nimeni să se fi povestit, Căci în afara Ta, vreodată, N-a fost vreun dumnezeu să poată A face lucruri de-acest fel, Pentru cei cari se-ncred în el, Așa precum Tu ai făcut, Pentru cei care Te-au crezut.
5Tu ieși ‘naintea celor care Îndeplinesc, fără-ncetare, Dreptatea, urmărind – mereu – Doar căile lui Dumnezeu Și-și amintesc, neîncetat, De Tine. Dar Te-ai mâniat, Pentru că am păcătuit. Vom suferi, necontenit? Sau, poate, milă o să ai Și mântuire-o să ne dai?
6Toți am ajuns niște spurcați. Suntem cu toții, necurați. Despre-ale noastre fapte bune, Ajuns-am ca să putem spune Că sunt precum un strai mânjit. Ca frunzele ne-am ofilit Și de nelegiuiri apoi, Ca și de vânt duși suntem noi.
7Nu este nimeni cari se teme De Tine, Numele să-Ți cheme. Nimeni nu e să se trezească, De Tine să se alipească. De-aceea, Ți-ai ascuns apoi, Fața și nu mai știi de noi, Încât ne lași ca să pierim În răul ce îl săvârșim.”
8Cu toate-acestea Doamne – iată – Tu ești Cel care ne e Tată. Tu ești olar, noi suntem lut, Iar Tu ești Cel ce ne-a făcut. Suntem cu toți, a Ta lucrare.
9Deci, nu Te mânia prea tare Și nu-Ți aduce, ne-ncetat, Aminte, de al nost’ păcat! Privește Doamne-ndurător, Căci noi suntem al Tău popor.
10Doamne, te rog, să iei aminte, Căci ale Tale cetăți sfinte Ajuns-au de a fi pustii. Sionul e pustiu, să știi. Ierusalimul e la fel, Căci pustiit este și el!
11Slăvita noastră Casă sfântă, În care laudă Îți cântă Ai noști’ părinți, acuma, pradă Ajuns-a focului să-i cadă, Iar tot ceea ce-am prețuit Mai mult, mereu e pustiit.
12După prăpădu-acesta mare, Te vei opri Tu, Doamne, oare? Are să tacă gura Ta Și, mult, nu Te vei întrista?”