Isaiah 54
1 „Stearpo, tu poți fi fericită, Căci tu, să naști, nu ești silită! Fii plină dar, de veselie Și chiuie de bucurie, Căci n-ai durerile pe care Doar ceasul nașterii le are! Mai mulți fii are cea lăsată De soț, decât cea măritată. Așa va fi, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit.”
2 „Lărgește-ți cortul și-ți întinde Învelitoarea ce cuprinde Cortul în care locuiești! Nu te opri! Să îți lungești Și funiile cortului Și să-ntărești țărușii lui!
3 Te vei întinde și vei sta Pe dreapta și spre stânga ta, Căci mulți – în număr – au să-ți fie Urmașii care au să-ți vie. Sămânța ta o să sporească Și neamuri o să cotropească. Cetățile – azi – pustiite, Ajunge-vor iar, locuite.
4 Să nu te temi! Tare te ține, Căci nu rămâi tu, de rușine! Să nu roșești, nici o clipită, Că de rușine-acoperită, Nu vei ajunge! Vei uita Ce-a fost în tinerețea ta Și nu-ți vei mai aduce-aminte Că ai fost văduvă-nainte.
5 Al tău bărbat, îndurător, E Cel ce-ți este Făcător. „Domnul”, e Numele ce-L poartă Și îți va da o altă soartă. El e al tău ocrotitor, Căci îți e Răscumpărător. El este Sfântul Cel pe care Neamul lui Israel îl are. E, „Dumnezeu”, Numele-I Sfânt – Cel al întregului pământ.
6 Domnul a hotărât apoi, Ca să te cheme înapoi, Ca pe-o femeie părăsită A căre-i inimă-i zdrobită, Ca pe-o nevastă-n floarea vieții Din anii buni ai tinereții, Care fusese izgonită, Dar – înapoi – este primită. Așa va fi, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit.”
7 „Câteva clipe te-am lăsat, Dar te primesc ‘napoi, de-ndat’, Cu mare dragoste, să știi.
8 Cuprins fusesem de mânii Care, în suflet, Mi-au pătruns. O clipă, Fața Mi-am ascuns Atunci, de tine. Află dar Că Mă îndur – de tine – iar, Și-a Mea iubire o să ție De-acum și până-n veșnicie. Așa va fi, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit, Căci e al tău ocrotitor Și-ți este Răscumpărător.
9 Lucrul acesta, vei vedea Că Îmi va fi asemenea Cu apele lui Noe. Iată, După cum am jurat, odată, Că acea apă nu mai trece Peste pământ să îl înece, La fel și-acuma voi jura Că Eu nu te voi mai mustra Și n-am să Mă mânii pe tine.
10 Chiar dacă nu se vor mai ține Munții în locurile lor, Iar culmile dealurilor Au să se miște, totuși, Eu Am să te îndrăgesc mereu. Dragostea Mea va rămânea La tine și de-asemenea, Nu am să-Mi calc cuvântul dat, Nici legământul încheiat, Prin care pace am făcut, Pentru că milă am avut. Așa va fi, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit.”
11 Nenorocito! Întristată, Cari ai rămas nemângâiată Și de furtună ești lovită! N-ai să mai fii tu, necăjită! Cu antimoniu te gătesc: Cu el am să împodobesc Pietrele tale scumpe. Iată, Tu vei fi iarăși ridicată Și din safir are să-ți fie Făcută noua temelie.
12 Rubinul, am găsit cu cale, Să-mbrace zidurile tale, Iar porțile ți le croiesc Din pietre scumpe și-ți podesc Ocolul, doar cu nestemate, Cu măiestrie așezate.
13 Toți fii tăi – și mari și mici – Au să Îmi fie ucenici Și mare fi-va-n viitor, În ăst fel, propășirea lor.
14 În vremea ‘ceea, întărirea Are a-ți fi neprihănirea. Să izgonești neliniștea Și spaimele de-asemenea, Căci de nimic, în acea vreme, Nu vei avea tu a te teme.
15 Atunci când întâmpla-se-va Că se va unelti, cumva, În contra ta, tu să știi bine Că ea nu vine de la Mine. Pe cei cari au să uneltească, Puterea ta o să-i zdrobească.”
16 „Pe meșterul cel priceput Care, o armă, a făcut Pe al său plac, lucrând cu foc Și măiestrie la un loc, Să știi că Eu l-am întocmit. Însă tot Eu am pregătit Și un nimicitor, cu care Îi voi zdrobi arma cea tare.
17 Orișice armă făurită În contra ta, va fi zdrobită, Pentru că ea, putere, n-are. De-asemeni, orice limbă care Va fi-mpotriva ta-ndreptată Când se va face judecată, Are să fie osândită, Fiind de-ndată pedepsită. Aceasta-i moștenirea dată Robilor Domnului și iată, Aceasta-i mântuirea Mea, De care, parte, vor avea. Așa va fi, căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit.”