1Cine-a crezut vorbele zise? Cine-a crezut ce se vestise? Cine e cel care-a văzut – Cine e cel ce-a cunoscut – Brațul cel tare-al Domnului?
2El a crescut ‘naintea Lui, Ca o odraslă slabă, care Este Lăstarul ce răsare Dintr-un pământ uscat. N-avea Nici frumusețe; nu vădea Nici strălucire minunată, Ca să atragă – dintr-odată – Privirile, asupra Lui. Nu arătase nimănui, Ceva anume, ca să-i facă, Pe toți, în urmă, să Îl placă.
3De oameni e disprețuit. Om al durerii S-a vădit, Cu chinurile învățat. Atât dispreț a îndurat, Încât nici măcar nu puteai Să Îl privești, ci-ți întorceai Privirea de la El, iar noi Nu L-am luat în seamă-apoi.
4Asupra Lui, El a luat Durerea noastră. Ne-a purtat Și suferințele apoi, Iar despre El, gândit-am noi, Precum că este pedepsit, De Dumnezeu și e smerit.
5Pentru păcatele pe care Le-am săvârșit noi, fiecare, Străpuns a fost El, negreșit. De-asemenea, a fost zdrobit Pentru fărădelegi apoi, Cari făptuite-au fost de noi. Pedeapsa care trebuia, În urmă, pacea să ne-o dea, Asupra Lui doar a venit. Tămăduire-am dobândit Prin rănile ce le primise Și pentru noi le suferise.
6La fel precum sunt niște oi Rătăcitoare, eram noi, Căci fiecare își vedea De drumul pe care-l avea. Pe El, Domnu-L făcu să cadă, Nelegiuirii noastre, pradă.
7Atunci când fost-a chinuit, Atunci când era asuprit, N-a deschis gura. Ca un miel Dus la tăiere, era El, Sau ca o oaie ce pătrunde În fața celui care tunde. Nici un cuvânt, El nu a zis, Iar gura Lui nu s-a deschis.
8Prin apăsare-a fost luat, După ce fost-a judecat. Cine putea a crede, oare – În vremea Lui – că de sub soare, El a fost șters, fiind lovit, Pentru că a păcătuit Întregul meu popor? Astfel,
9Groapa săpată pentru El, Între cei răi, loc, și-a aflat. Mormântul I-a fost așezat Cu cei bogați, de peste fire, Deși nici o nelegiuire, N-a săvârșit și niciodat’, Cu vicleșug, nu S-a purtat.
10Domnul a vrut, prin suferință, Ca să zdrobească-a Lui ființă. Dar după ce Își va fi dat Viața, drept jertfă de păcat, El, o sămânță, va vedea Și multe zile va avea. Astfel, lucrarea Domnului Va propăși prin mâna Lui.
11El va vedea ce a rodit Sufletul Său, când a murit Și se va-nviora astfel. Prin cunoștința-aflată-n El, Al Meu Rob, Cel neprihănit, Pe mulți, îi va fi rânduit La starea care e cerută, Care-i lui Dumnezeu plăcută, Și va lua asupra Lui, Nelegiuirea omului.
12De-aceea, parte-I fac, să stea Cu toți cei mari alăturea – Cu cei puternici, o să poată Ca să împartă prada toată – Pentru că Însuși El S-a dat La moarte și-a fost așezat În rând cu cei ce se vădeau Că făr’delegi doar săvârșeau – Și-astfel, asupra Lui era, Atunci, păcatul multora – Și pentru că El S-a rugat Spre a-l scăpa pe vinovat.”