Isaiah 38
1 O boală gravă l-a lovit Pe Ezechia și-a simțit Că nu poate să se mai scoale Din pat, iar moartea-i dă târcoale. Atunci, prorocul Domnului Grăbitu-s-a spre patul lui. Proroc era Isaia, care – Părinte – pe Amoț, îl are. La Ezechia a intrat Și-n acest fel a cuvântat: „Ascultă ceea ce a zis Domnul, atunci când m-a trimis: „Așază-ți casa-n rânduială, Căci vei muri, fără-ndoială.”
2 Când auzit-a Ezechia – Cu fața albă, ca hârtia – Către perete s-a sucit Și-o rugăciune a rostit:
3 „Doamne, să-Ți amintești de mine, Căci eu am stat, mereu, cu Tine. Eu am pășit pe a Ta cale, Umblând ‘naintea feței Tale. Credincioșie-am arătat, Iar cugetul mi-a fost curat. Neîncetat – cum ai văzut – Doar lucruri bune am făcut!” Când rugăciunea și-a sfârșit, Să plângă-amarnic, s-a pornit.
4 Atunci, cuvântul Domnului, A zis către prorocul Lui:
5 „La Ezechia, să te duci, Căci vreau, al Meu cuvânt să-i duci. Întoarce-te acum, la el Și-apoi îi spune-n acest fel: „Așa vorbește Dumnezeu, Cel al lui David: „Iată, Eu Am auzit cum te-ai rugat Și am văzut că ai vărsat Lacrimi amare-n fața Mea. Dar sănătos tu vei putea Iarăși să fii. Găsesc cu cale Să lungesc anii vieții tale. Tocmai de-aceea, iată, vreau, Alți cincisprezece să-ți mai dau.
6 Pe toți cei care locuiesc Aici, am să îi izbăvesc, Din mâna-Asirienilor. Scap și cetate și popor.”
7 Iată dar, semnul ce-a fost dat De Domnul, pentru împărat, Ca să cunoască, negreșit, Că totul fi-va împlinit După cuvântul spus prin mine, De către Domnul, pentru tine:
8 Pe-al lui Ahab cadran solar, Domnul va face, așadar, Cu zece trepte mai apoi, Să treacă umbra înapoi.” Atuncea, soarele, de-ndat’, A făcut umbra de s-a dat – Pe-al lui Ahab cadran solar – Cu zece trepte-n urmă dar.
9 Când Ezechia a văzut Că sănătos iar s-a făcut, Alcătuit-a o cântare, Spre slava Domnului Cel Mare:
10 „Iată dar, ceea ce gândeam: „În anii cei mai buni eram, Ai vieții, când simțit-am eu Că se sfârșește drumul meu Și trebuie să mă pogor În locuința morților! Sunt pedepsit și-n acest ceas Pierdut-am anii ce-au rămas Din viața ce fusese-a mea.
11 Ziceam că „Nu voi mai vedea Pe Domnul meu, pe-acest pământ, Pe care numai cei vii sânt. Pe nici un om, nu voi putea, De-acuma, de a-l mai vedea În locuința morților, În care am să mă pogor!
12 Iar locuința mi-e luată, Căci de la mine e mutată, Precum coliba cea pe care, La stână, un păstor o are. Îmi simt al vieții fir tăiat, De parcă m-a îndepărtat Un țesător, din pânza lui. Pân’ la apusul soarelui, Ai să-mi pui capăt – știu prea bine – Și vei sfârși, astfel, cu mine.
13 Până în zori, am tot strigat; Precum un leu, m-a atacat Și a zdrobit oasele mele, De n-a rămas nimic din ele! Scăpare – pentru mine – nu-i. Pân’ la apusul soarelui, Ai să-mi pui capăt – știu prea bine – Și vei sfârși, astfel, cu mine.
14 Ca rândunica, ciripeam; Ca un cocor, eu croncăneam; Ca porumbița întristată, Gemeam, cu fața îndreptată Spre cer, iar ochi-mi pironiți Spre înălțimi, păreau topiți. „Sunt încercat de necaz greu! Ajută-mă, o, Domn al meu!”
15 Ce aș putea ca să mai spun? Domnul este atât de bun, Încât atunci când am strigat, Răspuns-a și m-a ascultat. De-acuma, voi umbla smerit, Atât cât mai am de trăit, Căci întristat fusesem eu.
16 O, Doamne, Dumnezeul meu, Iată că omul – ne-ndoios – De viață este bucuros Numai prin marea-Ți îndurare. Prin ea, mai am și eu suflare Căci sănătate Tu mi-ai dat Și viață mi-ai adăugat.
17 Chiar suferința ce-o-nduram, Spre mântuire o aveam. Tu o plăcere ai găsit, Să îmi scoți sufletul trudit, Din neagra groapă-a putrezirii, Să zboare peste-ntinsul firii Căci înapoia Ta, de-ndat’, Păcatul mi l-ai aruncat!
18 Nu locuința morților Este al Tău lăudător Și nu moartea este cea care Mărire-Ți dă, fără-ncetare, Iar cei ce-n groapă se găsesc, Nicicând nu mai nădăjduiesc, La marea Ta credincioșie.
19 Numai cel viu are să vie, Ca să Te laude, mereu, Așa precum fac, astăzi, eu. Tatăl face de cunoscut, Copiilor ce i-a avut, Credincioșia arătată De către Tine, Doamne. Iată
20 Că Dumnezeu m-a mântuit! De-aceea, cât voi fi trăit, Din instrumente voi cânta Și-n Casa Domnului voi sta.”
21 Isaia – către slujitor – A zis, cu glas poruncitor: „Du-te, și-o turtă de smochine, Degrabă, s-o aduci la mine, Căci turta ce va fi adusă, Pe umflătură fi-va pusă, Iar Ezechia – negreșit – Va fi, atunci, tămăduit.”
22 Dar Ezechia l-a-ntrebat: „Ce semn are să-mi fie dat Mie, din partea Domnului, Că pot să merg la Casa Lui?”