Isaiah 36
1 Când Ezechia-a adunat, Ani paisprezece ca-mpărat, Venit-a Sanherib – cel care Era-n Asiria mai mare – Și a lovit, pe negândite, Toate cetățile-ntărite, Aflate-n Iuda. În ăst fel, Pe toate puse mâna el.
2 Acela care, așezat, Era-n Asiria-mpărat, La Ezechia și-a trimis Îndată soli. De la Lachis, Rabșache-a fost ales să fie, Drept căpitan, peste solie. O oaste mare îl urmase Când către Iuda se-ndreptase. Când la Ierusalim sosiră, Asirienii poposiră Lângă canalu-acela mare Ce vine de la iazul care, Mai sus, pe deal, este aflat, Chiar lângă drumul îndreptat Spre marginea ogorului Cari este-al ‘nălbitorului.
3 În fața lor, s-a-nfățișat În grabă și i-a-ntâmpinat Eliachim – acela care, Pe Hilchia, părinte-l are. Fiind de Șebna însoțit – Și de Ioah – el a ieșit În fața-Asirienilor, Spre-a asculta solia lor. Eliachim este cel care Fusese pus drepte cel mai mare, În casa împăratului; Șebna e logofătul lui; Ioah – al lui Asaf fecior – E arhivar, sau scriitor.
4 Rabșache-n față le-a ieșit Și-n felu-acesta, le-a vorbit: „Cel care este așezat Peste Asiria-mpărat, Aceste vorbe, le-a trimis, Lui Ezechia, și a zis: „Ce-ncredere te-a-nsuflețit, Pe care tu te-ai bizuit?”
5 Căci eu îți spun: războiul cere Și chibzuință și putere. Însă, toate aceste sânt Doar vorbe goale, spuse-n vânt. În ce ți-ai pus încrederea, De te răscoli în contra mea?
6 Dacă-n Egipt te-ai încrezut, Află că sprijin ai avut Trestia frântă, ce rănește Mâna care se sprijinește Pe ea. Căci astfel se arată A fi, de fiecare dată, Marele Faraon pe care Egiptu-n fruntea sa îl are: O trestie care l-a-mpuns Și care palma i-a străpuns, Celui care se-ncrede-n el.
7 Tu poate că-mi vei spune-astfel: „Noi, în al nostru Dumnezeu, Ne-am pus încrederea, mereu.” Dar nu-nălțimile Lui, oare – Precum și ale Lui altare – Tu le-ai zdrobit – după cum știm – Aicea, la Ierusalim? N-ai poruncit tu – tuturor – Să nu se-nchine-n fața lor?
8 Acum dar, nu sta la-ndoială, Ci hai și fă o învoială Cu-al meu stăpân, cu-acela care E în Asiria mai mare. Cai, două mii, îți vom da noi, Și vom vedea dacă la voi – Aici, acum – o să puteți Da două mii de călăreți!
9 Oare, cum crezi că reușești, Ca tu să te împotrivești În față-mi și să-ndepărtezi Un căpitan, pe care-l vezi Că-i cel mai mic slujbaș, pe care, Marele împărat îl are? În carele Egiptului – Precum și-n călăreții lui – Nădăjduiești, precum văd eu.
10 Dar oare, dacă Dumnezeu, Să vin aici, n-ar fi voit, Gândești că eu aș fi venit? Puteam, încoace, să pornesc Și acest loc, să-l nimicesc? Dar Dumnezeu astfel a zis, Atuncea când El m-a trimis: „În țara ‘ceea, năvălește, Degrabă, și o nimicește!”
11 Eliachim – acela care, Pe Hilchia, părinte-l are – Cu Șebna și Ioah, au spus: „Cuvintele ce le-a adus Solia ta, te rugăm noi, Ca-n aramaică apoi, Să le rostești, ca nu cumva Să înțeleagă cineva, Dintre cei care ne privesc Și cari pe ziduri se găsesc. Nu glăsui în evreiește, Ci-n aramaică vorbește, Căci foarte bine-o știm și noi.”
12 Rabșache le-a răspuns apoi: „Crezi, oare, că stăpânul meu Trimisu-m-a aici, ca eu Să vă împărtășesc solia, Doar vouă și lui Ezechia? S-audă aste vorbe, vreau, Și cei care pe ziduri stau, Ca spaimă-n ei, să pot băga, Să își mănânce baliga Și să-și bea udul, de îndat’!”
13 Apoi, Rabșache a strigat – În limba lor iudaică Și nu în aramaică – Spre toți cei care se aflau Pe ziduri și îi ascultau: „Cel care este așezat Peste Asiria-mpărat Aste cuvinte mi le-a zis, Aici, la voi, când m-a trimis:
14 „Să nu cumva să vă lăsați, De Ezechia, înșelați! Pentru că el nu va putea Ca izbăvire să vă dea.
15 Să nu vă facă el apoi, În Domnul să vă-ncredeți voi, Zicând: „Domnul ne ocrotește. Domnul, mereu, ne izbăvește. Cetatea nu va fi lăsată Asirienilor, vreodată.”
16 Nu-l ascultați pe Ezechia, Ci voi să ascultați solia Celui care e așezat Peste Asiria-mpărat: „Pentru voi toți, este mai bine, Să încheiați pace, cu mine. Supuși, dacă o să-mi fiți mie, Mânca-veți din a voastră vie Și din smochinul ce-l aveți. Apă, voi veți putea să beți, Din puțul vostru, până când –
17 La voi – veni-voi, încurând, Ca să vă mut în altă țară. Pâine și grâu veți avea iară, Căci câmpul ei, pâine rodește, Iar via, mândră, se vădește.”
18 Să nu cumva, să vă lăsați, De Ezechia, înșelați, Căci doar vă amăgește, când O să îl auziți zicând: „Al nostru Domn ne ocrotește! Domnul, mereu, ne izbăvește!” Dar dumnezei, nu aveau, oare, În lume, și alte popoare? Țările lor, oare-au scăpat, De al meu mare împărat?
19 Unde sunt zeii cei pe care, Țara Hamatului îi are? Unde-s cei ai Arpadului, Sau ai Sefarvaimului? Au izbăvit, Samaria, Ăști dumnezei, din mâna mea?
20 Ce dumnezei ați auzit Că țările și-au izbăvit, Încât – acum – să credeți voi, Că Domnul vostru, mai apoi, Vă va scăpa din mâna mea Și izbăvire-o să vă dea Ca în Ierusalim să stați, În urmă, voi, netulburați?”
21 Întreg poporul a tăcut, Făcând așa cum le-a cerut Chiar împăratul: „Să tăceți! Nici un cuvânt să nu spuneți!”
22 Apoi, Eliachim – cel care, Pe Hilchia, părinte-l are – Cu Șebna – cel ce l-a-nsoțit, Căci logofăt era numit – Și cu al lui Asaf fecior – Ioah, cari fost-a scriitor – La Ezechia au plecat Și straiele și-au sfâșiat, Atunci când au istorisit Tot ce Rabșache a vorbit.