1Pustia și cu țara care, De apă, duce lipsă mare, Pline vor fi de bucurie. Va tresălta, de veselie, Pustia, căci se-mpodobește, Când trandafirul înflorește.
2Florile-o vor acoperi Și veselă ea va sări, Cântând toată a ei ființă Și chiuind de biruință, Pentru că are a-i fi dată Slava Libanului, urmată De strălucirea din Carmel Și din Saron, văzând astfel, Slava și măreția care Doar Domnul Dumnezeu o are.
3„Vă întăriți voi, mâini slăbite, Care sunteți slăbănogite! Vă întăriți genunchi! Tari stați, Voi cei care vă clătinați!
4Să spuneți dar, la toți cei cari Sunt slabi de inimă: „Fiți tari! Să n-aveți teamă-n ceasul greu! Iată, al vostru Dumnezeu Vine cu răzbunarea Lui, Să dea răsplată orișicui. El Însuși are să sosească Și are să vă mântuiască.”
5Atunci, urechea surzilor, Precum și ochii orbilor, Se vor deschide, negreșit.
6Cel șchiop, atunci, va fi sărit Precum un cerb, căci va sălta De bucurie. Va cânta Și limba mutului atunci, Căci ale Domnului porunci Vor face, ape, ca să vie, Peste întinderea pustie.
7Nisipul ei, precum o mare, Va fi un iaz. Pământul tare, Care-i – de secetă – uscat, De ape-atunci va fi udat. În locul vizuinilor Ce sunt ale șacalilor, Vor crește trestii șoptitoare Și papură unduitoare.
8O cale o să se croiască, Acolo, și-o să se numească Drept „Calea sfântă”. Nimenea Nu va putea trece pe ea, Dacă cumva e necurat, Căci acest drum s-a arătat Pentru cei sfinți. Aceia care Vor apuca astă cărare, Chiar dacă minte nu vădesc, Totuși, ei nu se rătăcesc.
9Fiare sălbatice sau lei Nu vor călca pe firul ei, Ci numai cei răscumpărați, Pe ea, să meargă, sunt lăsați.
10Cei izbăviți de Domnu-apoi, Se vor întoarce înapoi Și spre Sion au să apuce. Cu bucurie se vor duce Și vor cânta – cu stăruință – Doar cântece de biruință. Cununa lor are să fie O nesfârșită bucurie. În veselie îmbrăcați Și-n bucurie-nfășurați, Vor fi, de gemete, scutiți Și de durere părăsiți, Căci vor fugi relele-acele Și vor scăpa, pe veci, de ele!