Isaiah 17
1 Aceasta e o prorocie, Pentru un timp ce va să vie Peste Damasc, căci se arată Că împotrivă-i e-ndreptată. „Iată, curând, Damascul – care Acum, e o cetate mare, Cu mândre case înălțate – N-o să mai fie o cetate. În vremea care o să vină, Se va preface în ruină, Căci totul fi-va dărâmat.
2 Cetățile ce s-au aflat În Aroer, sunt părăsite, Iar turmele – nestingherite – Acolo au să pășuneze Și-n pace au să înnopteze.
3 Cu cetățuia cea pe care Neamul lui Efraim o are, Iată, acum s-a isprăvit Și – de asemeni – s-a sfârșit Cu a Damascului domnie Și cu a lui împărăție. Dar cei care vor rămânea – Care vor fi din Siria – Fi-vor ca slava cea pe care Neamul lui Israel o are” – Spusese Domnul oștilor.
4 „Iată – spre știrea tuturor – În acea zi, slava pe care Casa lui Iacov doar o are Ajunge-va a fi slăbită. Grăsimea lui va fi pierită.
5 Atuncea, se va fi-ntâmplat Precum e și la secerat, Când intră un secerător, Să taie grâu, pe-al său ogor. Da, chiar așa are să fie – În vremea care o să vie – În valea Refaimului: Ca și la strânsul grâului.
6 Puține spice vor putea, Atuncea, a mai rămânea, La fel precum s-a întâmplat Când e măslinul scuturat: Pe vârf, doar două-trei măsline, Iar în frunziș se vor mai ține Vreo patru-cinci” – a zis Acel Cari Domn îi e, lui Israel.
7 Vedea-vor ochii omului – Atunci – pe Făcătorul lui. Omul se-ntoarce către Cel Cari Sfânt îi e, lui Israel.
8 Nu va privi către altare, Căci sunt a mâinii lui lucrare. Nu va privi la ce-a știut Degetul lui să fi făcut. Nu va privi la cei pe care, Drept idoli, Astarteea-i are Și nici la stâlpii ridicați, Cari soarelui sunt închinați.
9 Cetățile cele-ntărite – Atuncea – fi-vor risipite, Asemenea ruinelor Aflate-n vârful munților Sau prin păduri, pentru că – iată – Va fi precum a fost odată, Când oamenii le-au părăsit Înspăimântați și au fugit Din fața fiilor pe care Neamul lui Israel îi are. Când acea vreme o să vie, Totul va fi ca o pustie!
10 De Cel care este, mereu, Al mântuirii Dumnezeu, Tu ai uitat și n-ai voit – Nicicând – să îți fi amintit De Stânca ta, nespus de tare, Cari îți era loc de scăpare. Tocmai de-aceea, ți-ai sădit Răsaduri care ți-au priit Și care ție îți plăceau. Butuci care străini erau, Tu i-ai adus și i-ai sădit.
11 Cu gard, ți i-ai împrejmuit Și încurând tu i-ai văzut Precum că flori ei au făcut. Însă culesul rodului Fugit-a, iar în locul lui, Durerea fără leac se-arată Căci veselia-i alungată.
12 Vuiet se-aude-n largul zării Asemeni urletului mării! E vuietul popoarelor. E zarvă a neamurilor, Care mugesc, înfuriate, Ca apele învolburate.
13 Iată, sunt multe neamuri cari Mugesc ca niște ape mari… Când sunt de Dumnezeu mustrate, Departe fug, înspăimântate. Luate zgomotele sânt, Cum de suflarea unui vânt E pleava de pe munți purtată, Sau cum țărâna-i spulberată De un vârtej de vânt stârnit.
14 Până pe seară – negreșit – Cade-un prăpăd neașteptat Și totul fi-va măturat Până în zori. Așa pățesc Acei care ne jefuiesc, Căci astă soartă îl pândește Pe cel care ne asuprește.