Isaiah 16
1 Trimiteți miei, în dar, de-ndat’, Pentru al țării împărat! Din Sela, al vost’ dar să vie, Pe drumurile din pustie, Până la muntele pe care Fiica Sionului îl are!
2 Precum e pasărea speriată Care din cuib e alungată, Sunt fetele Moabului, La trecerea Arnonului.
3 Ele vor zice: „Sfătuiește Și vino dar, de mijlocește! Ne-acoperă pe fiecare, Cu umbra ta-n amiaza mare, De parcă vălu-ntunecat Al nopții ne-ar fi-nconjurat! Ascunde-i pe cei urmăriți Și nu-i vinde pe cei fugiți!
4 Lasă-i să se adăpostească, La tine ca să locuiască Aceia care sunt scăpați, Cari din Moab sunt alungați! Fii pentru ei, locul în care Oameni-acești găsesc scăpare, De-acela care se vădește Că țara lor o pustiește. Căci apăsarea nu durează, Iar pustiirea încetează Și cel ce calcă a lor țară, Foarte curând, are să piară.
5 În locul lui are să fie – Atunci – un scaun de domnie. Acesta se va vădi tare, Căci e-ntărit prin îndurare. În a lui David casă, iată Că un judecător se-arată, Cari plin e de credincioșie. Prieten el are să fie Al dreptului și-o să se-arate, De râvnă plin, pentru dreptate.
6 „Am auzit de fudulia, De îngâmfarea, de trufia, De lăudăroșenia mare Pe cari mândrul Moab o are.”
7 De-aceea, în această vreme, Moabul a ajuns a geme. Pentru Moab, cu toți se tem Și pentru a lui soartă gem. Să suspinați, adânc mâhniți, Când – la Chir-Hareset – priviți Și-asemeni când în el intrați Și pe-ale lui ruine stați.
8 Câmpiile cele pe care Țara Hesbonului le are, Ajuns-au ca să lâncezească, Căci nu mai au ce să rodească. Ai neamurilor domnitori S-au repezit, triumfători, În Sibma, unde au sfărmat Vița-de-vie. Au tăiat Butucii care se-ntindeau Spre Iaezer și se-ncâlceau Până departe, în pustie. Mlădițele viței-de-vie Se întindeau în depărtare, Ajungând dincolo de mare.
9 Plâng, pentru via cari, odată, Se întindea în Sibma toată, Precum lacrimi mă podidesc Când către Iaezer privesc. Udat ești Elealule, Precum și tu – Hesbonule – De ale mele lacrimi care Curg peste voi, fără-ncetare, Căci peste roade, pe furiș – Peste al vostru seceriș Și-asemenea și peste voi – Cade un strigăt de război!
10 S-a dus întreaga bucurie Și veselia din câmpie. Nu mai sunt cântece în vii Și nici zumzet de veselii! Vinul, în teascuri, a secat, Căci nimeni nu l-a mai călcat. „Ce bucurie se vădea Pe când culesul începea! Dar veselia a tăcut, Căci să-nceteze am făcut.
11 Precum o harfă, tot mereu, Pentru Moab, sufletul meu Plânge acum. Inima mea Se tânguie de-asemenea, Și pentru Chir-Hares. Dar iată,
12 Când tot Moabul se arată, Pe înălțimi urcând grăbit Și când intra-va obosit În sfântul său locaș în care Se va ruga pentru-ndurare, Nimica nu va căpăta Și în zadar va aștepta!”
13 Cuvântu-acesta a fost spus De către Domnul Cel de Sus, Cu multă vreme înainte, Pentru a se lua aminte, Și spre Moab e îndreptat.
14 Domnul astfel a cuvântat: „În doar trei ani – cum sunt cei care Un simplu simbriaș îi are – Ajunge-va disprețuită Întreaga slavă strălucită Pe cari Moabul – azi – o are, Cu toată-a lui mulțime mare. Aflați dar, că va rămânea, Apoi, puțin lucru din ea, Astfel încât să pot să zic Că nu a rămas mai nimic.”