Hosea 2
1 „Fraților voști’, să le vorbiți Și „Ami”, voi să îi numiți „Ruhama”, le veți spune voi Surorilor voastre apoi.” (Cuvântul „Ami”, altfel spus, „Poporul meu”, este tradus; Iar prin „Ruhama”, totodată, Se tălmăcește „Cea-ndurată”.)
2 Vă plângeți! Plângeți-vă voi, În contra mamei voastre-apoi! Căci nu este nevasta Mea Și nici Eu, de asemenea, Nu-i sunt bărbat! Să înceteze, Degrabă, și să depărteze, Din fața sa, a ei curvie, Precum și a ei preacurvie Cari, la ai ei sâni, e aflată!
3 De nu va face astfel, iată, Am s-o dezbrac în pielea goală, Fiind apoi – fără-ndoială – Precum a fost la început, În ziua-n care s-a născut. O fac s-ajungă o pustie. Pământ uscat are să fie, Pentru că iată, bunăoară, De sete, am s-o las să moară!
4 Ai ei copii nu vor avea, Parte – nicicând – de mila Mea, Pentru că – după cum se știe – Ei sunt un rod dat de curvie.
5 A lor măicuță a curvit. Femeia cari i-a zămislit, Drept necinstită se arată, Căci a vorbit în ăst fel: „Iată, Voi alerga după acei Ce-mi sunt ibovnici, că doar ei Îmi aduc pâinea, apa mea, Lână și in de-asemenea, Și untdelemn și băutură!”
6 De-aceea, iată, drept măsură, Mulți spini voi aduna acum Și astupa-voi al ei drum. Un zid, pe drum, o să-ntâlnească Și calea n-o să-și mai găsească.
7 Va alerga, cu disperare, După ibovnicii ce-i are, Dar – după cum se va vedea – Să-i prindă, nu va mai putea. Va căuta să îi găsească, Însă nu o să izbutească. De-aceea, își va zice-apoi: „Mă voi întoarce înapoi, La cel ce-ntâi mi-a fost bărbat, Căci lângă el eu m-am aflat Mai fericită ca acum, Când rătăcită sunt, pe drum!”
8 N-a cunoscut că Eu eram Acela cari, grâu, îi dădeam; Must, de la Mine-a căpătat, Iar untdelemn tot Eu i-am dat. Cu toate-acestea, am văzut Că aurul ce l-a avut Și-argintul pa cari i l-am dat, Lui Bal, în urmă, le-nchinat.
9 De-aceea, am să-Mi iau – apoi – Grâul și mustul înapoi. Am să le iau, pe negândite, La vremurile potrivite. Lâna o voi lua-napoi, Precum și inul mai apoi, Căci i le-am dat să-și poată pune, Drept înveliș, pe goliciune.
10 Acum, îi voi descoperi Rușinea și o vor zări Ibovnicii, căci nimenea N-o va scăpa din mâna Mea.
11 În vremea ce o să urmeze, Voi face ca să înceteze, Cu totul, a ei bucurie. Nici sărbători n-au să mai fie. Lunile noi vor fi luate, Cu praznice și cu Sabate.
12 Smochinii ei și-ale ei vii Ajunge-vor a fi pustii, Pentru că astfel a vorbit: „Pe toate, plată, le-am primit, Din mâinile tuturor cei Care ibovnici sunt, ai mei!” Iată dar, ceea ce-am să-i fac: Într-o pădure-am să prefac Totul, și-ajunge-vor mâncate De fiarele, în câmp, aflate.
13 Pentru acele zile când Mergea, tămâie, aducând ‘Naintea Baalilor, doresc – Acuma – să o pedepsesc. Pentru acele zile când – După ibovnici, alergând – Cu salbă mândră se gătea Și-n nas verigă își punea, Am să o pedepsesc, de-ndat’. O pedepsesc, căci M-a uitat! Așa va fi căci – negreșit – Domnul e Cel care-a vorbit.”
14 „Am s-o ademenesc, să fie Dusă, în urmă, în pustie, Căci să-i vorbesc, găsesc cu cale, Să-i placă mult, inimii sale.
15 Acolo, îi voi da-napoi Viile ei și fac apoi, Din valea care e chemată Acor, o ușă îndreptată Către nădejde. Cât va sta Acolo, iarăși va cânta, Ca și când tânără se-aflase Și din Egipt abia scăpase.
16 Când acea zi are să vie, Ea are să Îmi spună Mie” – Domnul a zis – „Al meu bărbat”, Căci nu-Mi va zice, niciodat’, „Stăpânul meu”. Eu îi voi scoate,
17 Din gura ei, numele toate Care sunt ale Baalilor. Voi șterge pomenirea lor, Căci nu vor mai fi amintiți Și nici pe nume, pomeniți.
18 Cu cei care, popor, Îmi sânt, Am să închei un legământ. El, încheiat, o să mai fie Cu fiarele de pe câmpie, Cu neamul zburătoarelor Precum și-al târâtoarelor. Arcul îl voi sfărma în țară, Și sabia. Voi scoate-afară Orice unealtă de război, Căci liniște le dau apoi.
19 După aceea, Eu voiesc, Cu Mine, să o logodesc Și-astă logodnă o să fie Făcută pentru veșnicie. Prin bunătate, Eu voiesc, Cu Mine, să o logodesc, Prin judecată, îndurare Și prin neprihănire mare.
20 Logodna ta are să fie Făcută prin credincioșie Și-n acest fel, vei fi putut, Pe Domnul, să-L fi cunoscut!”
21 Domnul a zis: „În acea zi, Voi asculta; va auzi Cerul, ce rugi s-au înălțat, Pentru că fi-va ascultat Pământul cari, la rândul lui,
22 Ascultă glasul grâului, Glasul de must și untdelemn. Toate apoi, ca la un semn, Vor asculta de Izreel.
23 Am s-o sădesc, în timpu-acel, Pe Lo-Ruhama-n astă țară Și îndurare-i arăt iară. Lui Lo-Ami, am să-i zic Eu: „Iată, tu ești poporul Meu!”, Iar el, să Îmi răspundă, are: „Ești Dumnezeul meu, Cel mare!”