Hebrews 2
1 „Cu-atât mai mult – zic eu apoi – Că trebuie-a ne ține noi, De-aceste lucruri – negreșit – Pe care-acum, le-am auzit, Să nu ajungem – iubiți frați – De ele-a fi îndepărtați.
2 Dacă Cuvântul, cel vestit Prin îngeri, e nezguduit – Și dacă-n urmă, orișicare Abatere și ne-ascultare, O dreaptă plată și-au luat –
3 Atunci, noi cum vom fi scăpat, Când arătăm doar nepăsare, Față de mântuirea care, După ce-ntâi a fost vestită De Domnul, e adeverită De cei care au auzit-o,
4 Iar Dumnezeu a întărit-o Prin semne mari, nemaivăzute, Și prin minunile făcute Doar prin puterea Lui cea mare, Și-apoi prin darurile care Sunt ale Duhului Său Sfânt Venit, din ceruri, pe pământ – Daruri pe care le-a-mpărțit, Așa precum El a dorit!
5 Încredințați astfel, să fim Că lumea, despre cari vorbim – Adică lumea viitoare, Care va fi nepieritoare – Nu pentru îngeri e adusă În starea de a fi supusă.
6 Ba mai mult încă, cineva Mărturisește, undeva: „Cine e omul, ca astfel, Aminte, să-Ți aduci de el – Sau fiul omului – să-l vezi Și-n urmă, să îl cercetezi?
7 Pentru puțin timp – ne-ndoios – Făcutu-l-ai Tu, mai prejos De îngeri, l-ai încununat Cu slavă și l-ai așezat, Peste lucrarea mâinii Tale:
8 Pe toate dar, sub ale sale Picioare, astfel, i le-ai pus.” Deci, dacă El i le-a supus Pe toate, lui, a însemnat Cum că nimic nu a lăsat, Ca nesupus, să nu îi fie. Totuși, acuma, să se știe Că nu se vede lămurit, Precum că totu-i împlinit, Căci nu toate, precum s-a spus, Se văd că i s-ar fi supus.
9 Însă, pe Cel cari, la-nceput, S-a arătat a fi făcut, Pentru puțin timp – ne-ndoios – Ca să se afle mai prejos Decât sunt îngerii de sus – Adică pe Hristos Iisus – Acum ni L-a înfățișat „Cu slavă-a fi încununat, Și-asemenea, cu cinste mare”, Din pricina morții, pe care, A suferit-o El; căci Lui, Prin harul Dumnezeului Cel viu, din ceruri, I S-a dat Din moarte, de a fi gustat Pentru noi toți. Deci, negreșit,
10 Într-adevăr, s-a cuvenit, Ca tocmai Cel ce a făcut, Prin voia Sa, la început, Totul – și ceruri și pământ – Și pentru care, toate sânt, Și cari, la slavă, Își dorea, Pe mulți din fii, ca să îi ia, Acuma, să Își împlinească Lucrul și să desăvârșească Pe Căpetenia tuturor – Pe Capul mântuirii lor.
11 Cel ce sfințește și – să știți – Că și cei care sunt sfințiți, Dintr-unul sunt. De-aceea, Lui, Rușine-n fața nimănui, Nu îi va fi, de ei, și-astfel, „Frați” îi numește-atuncea El
12 Și zice: „Eu am să vestesc, Slăvitul Tău Nume ceresc, Fraților Mei. Lauda Ta, Necontenit, o voi cânta, În adunarea lor.” Apoi,
13 El spune astfel, mai ‘napoi: „Îmi pun încrederea în El”, Iar în alt loc, spune astfel: „Eu și copiii mei, mereu, Cari, dați îmi sunt, de Dumnezeu!”
14 Fiindcă orice copilaș Este al sângelui părtaș – Și-al cărnii – tot așa, și El, Părtaș la ele-a fost astfel, Și-atunci, prin moarte, a putut, Ca pe cel care a avut Putere dar, asupra morții, Să-l nimicească, schimbând sorții. Pe diavol, El l-a nimicit
15 Și-n acest fel, i-a izbăvit, Pe cei care, prin jocul sorții, Supuși au fost, puterii morții.
16 Căci El – în sprijin – negreșit, Nu îngerilor le-a venit. Ci ajutorul arătat, Seminței lui Avram l-a dat.
17 De-aceea, El a trebuit Ca să Se fi asemuit Fraților Săi apoi, în toate, Pentru că numai astfel, poate – În legăturile pe care, Cu bunul Dumnezeu, le are – Mereu, a fi – neîndoios – Un preot mare și milos, Vrednic, încredere-arătând, Gata a face orișicând, Pentru norod, o ispășire Pentru orice nelegiuire – Pentru păcatele pe care Al omenirii neam le are.
18 Fiindcă fost-a ispitit Chiar El, în ce a suferit, Poate să vină-n ajutor La toți cei cari, la rândul lor, Au să se afle strâmtoriți Și-ajung să fie ispitiți.”