Hebrews 1
1 „Dacă, părinților, mereu, În vremea veche, Dumnezeu, Prin oameni care-au prorocit, În multe feluri le-a vorbit Și-n multe chipuri totodată,
2 Acum – în vremea noastră – iată, Când aste zile-s spre sfârșit, El, chiar prin Fiul, ne-a vorbit, Pe cari L-a pus moștenitor, Al tuturor lucrurilor, Căci prin Acesta, la-nceput, Și veacurile s-au făcut.
3 El – care este oglindirea Slavei, precum și-ntipărirea Ființei Lui, Cel care poate A ține lucrurile toate, Aflate-n cer și pe pământ, Cu-a Lui putere, din Cuvânt – O curăție a făcut, Pentru păcate, și-a șezut În locurile prea înalte, Unde urma ca să se salte, La a Măririi dreaptă stând,
4 Mai sus ca îngeri-ajungând, Întrucât El a moștenit Un Nume, care s-a vădit, Cu mult mai mult, mai minunat, Decât a fost al lor, vreodat’.
5 Căci, cărui înger să-i fi spus, Vreodată, Tatăl Cel de Sus: „Tu ești al Meu Fiu, prea iubit, Pe care, azi, L-am zămislit”? Și iarăși: „Eu Îi voi fi Tată, Iar El, Fiu o să-Mi fie, iată”?
6 El spune un lucru anume, Atunci când, iar, Îl duce-n lume Pe Cel dintâi născut: „Mereu, Toți îngerii lui Dumnezeu, Să I se-nchine, negreșit!”
7 Iar despre îngeri, a vorbit: „Din vânturi, îngeri, El Își face, Așa după cum Lui Îi place, Iar dintr-o flacără de foc, Își face slujitori, pe loc”;
8 În timp ce, către Fiul Său, A spus așa: „Scaunul Tău, Care Îți e pentru domnie, În veci de veci are să ție. Tu, Dumnezeule, îl ai Ca, ne-ncetat, pe el, să stai. Toiagul Tău, cu cari domnești, Pentru dreptate-l folosești.
9 Tu ai iubit neprihănirea Și ai urât nelegiuirea; Tocmai de-aceea, Dumnezeu Te-a uns, cu untdelemn, mereu. Ăst untdelemn, de bucurie, Cu mult mai mult, Îți e dat ție, Decât e cel ce a fost dat Prietenilor Tăi, vreodat’.”
10 Și-apoi: „Tu Doamne, la-nceput, Pământ și ceruri, ai făcut. Și ceruri și pământ și stele, Din mâna Ta, ieșit-au ele.
11 Toate-au să piară, negreșit, Dar Tu rămâi, necontenit – Ca și o haină se-nvechesc Toate și-ncet, se veștejesc.
12 Sul, le va face mâna Ta – La fel ca și pe o manta – Căci nu sunt veșnic așezate, Și trebuie a fi schimbate. Dar Tu, același – negreșit – Ai să rămâi, necontenit; Iar anii Tăi nu se sfârșesc, Ci veșnici, ei se dovedesc.”
13 Și cărui înger, oare, El Vorbitu-i-a, în acest fel: „Să Te așezi la dreapta Mea, Până atunci, când voi putea, Pe-ai Tăi vrăjmași, să-i fi făcut, Pentru picioare-Ți, așternut”?
14 Întreb acuma: nu sunt, oare, Toți, niște duhuri slujitoare, Trimise, slujbe, să-mplinească, La cei cari au să moștenească Neprețuita-I mântuire, Ce se revarsă peste fire?”