Genesis 8
1 Când Domnu-aminte Și-a adus, De Noe și de tot ce-a pus Cu el, în arcă, a lăsat Un vânt, să sufle, ne-ncetat. Pe cer, norii s-au risipit, Iar apele s-au potolit.
2 Ale Adâncului izvoare, A cerurilor stăvilare, Au fost, cu toate, zăvorâte, Iar ploile au fost oprite.
3 Scăzut-au apele și deci, După o sută și cincizeci De zile, mult s-au micșorat.
4 Luna a șaptea a urmat, Din care-n grabă au trecut Șapteșpe zile, când, văzut Fusese vârful munților, Din mijlocul valurilor. Corabia s-a așezat, Ușor, pe munții Ararat, Căci drumul și le-a împlinit.
5 Apa scădea necontenit, Și-n prima zi din luna care A zecea e la numărare, De sub al apelor covor Ieșit-a piscul munților.
6 Trecut-au patruzeci de zile, Când – după a Scripturii file – Aflăm că Noe a deschis
7 Fereastra și că a trimis Un corb, menit să cerceteze Și apele să le scruteze. S-a dus și s-a înapoiat, Pentru că apa n-a secat.
8 A mai trimis un porumbel,
9 Dar s-a întors ‘napoi și el, Că n-a găsit, făcându-și zborul, Un loc de-a-și așeza piciorul. Noe-a-ntins mâna – l-a luat – Și-n arcă, iar, l-a așezat.
10 A stat apoi, în așteptare, O săptămână. Ca să zboare, A scos iar porumbelu-afară. Când s-a întors, abia spre seară,
11 Cu-o frunză de măslin în cioc, Noe a înțeles pe loc, Că pe pământ, apa-a scăzut.
12 Iar, șapte zile au trecut.
13 În luna-ntâi – în prima zi – În anul șasesute și Un an, secat-au apele. Noe deschis-a trapele Corabiei și s-a uitat: Pământul, tot, era uscat.
14 A douăzeci și șaptea zi, Din luna-doua, când sosi – Pământu-ntreg fiind uscat – Venit-a timpul așteptat, De către toți, cu nerăbdare, Ca pe pământ să se coboare.
15 Lui Noe, Domnul i-a vorbit:
16 „Călătoria s-a sfârșit. Ieșiți, tu și nevasta. Ia Pe fiii tăi și-asemenea, Să iasă și soațele lor.
17 Să scoți apoi, acel popor De animale, pe pământ: Păsări și vite câte sânt, Și târâtoare – ca să crească, Sămânța să și-o înmulțească, Acoperind a lumii față, Umplând pământul iar, de viață!”
18 Noe, cu soața, au ieșit – Fii și nurori i-au însoțit,
19 Și dobitoace, târâtoare, Păsări și-orice făptură care Își duce viața pe pământ, Sub cer, drept acoperământ.
20 Acolo, Noe a zidit Altar și-n urmă, a jertfit, Din dobitoacele curate, Din păsările ne-ntinate, Aducând Domnului, în dar, Arderi de tot, pe-al Său altar.
21 Miros plăcut s-a ridicat În fața Domnului. A stat Prea Sfântul, și S-a socotit: „N-am să mai blestem! Nimicit, Pământul – pentru oameni doar – Nu va mai fi, căci e-n zadar. Omul – de tânăr – înspre rău, Se-apleacă în sufletul său Și face din el un pustiu. N-am să lovesc tot ce e viu!
22 Pământul – cât are să ție – Veșnic, o lege o să fie: Nu va mai înceta aratul Și-asemenea, nici seceratul; După căldură, frig se-așează, Iar verii, iarna îi urmează. După zi, noapte o să vină, Căci legea-n veci are să țină!”