1Când oamenii s-au înmulțit, Crescând în număr, negreșit Că multe fete au avut.
2Ai Domnului fii au văzut Că fetele oamenilor Frumoase sunt. În gândul lor, S-au hotărât și au plecat Și de neveste au luat, Pe cele care le-au plăcut.
3Când însă, Domnul i-a văzut, A zis: „Zadarnic! Duhul Meu Nu va rămâne-n om mereu, Totuși, până-l întorc „acasă” –, Iar pân’ am să-l întorc „acasă” – Adică să-l culc în mormânt, Căci e luat din ăst pământ – Iată că viața i-o scurtez Și un hotar am să-i așez, La ani, să nu trăiască-n veci. Îi las o sută douăzeci!”
4În acea vreme, se aflau, Pe lume, uriași. Erau… Câți – nu ne spune Biblia – dar Un lucru se desprinde clar: Erau; și s-au perpetuat Și după ce și-au fost luat, Ai Domnului fii, de neveste, Din pământence, iar aceste, Cu mulți copii, i-au dăruit. Din uriași, s-au zămislit Vitejii ce-au făcut din nume, În vremurile vechi, renume.
5Domnul văzu că „lucrul” Său E înclinat numai spre rău; Că răutatea omului E mare, iar inima lui
6Nu-i înspre Ziditorul său. Atuncea, Lui i-a părut rău Că l-a făcut pe om. Mâhnit, În al Său cuget, a rostit:
7„De pe pământ, am să îl șterg, Pe acest om și am să merg Până la capăt: acum vreau, Din lume, tot ce-am pus, să iau! Iau vite, păsări, târâtoare – Tot ce-am făcut – căci rău îmi pare, De toate câte le-am zidit.” Atunci, pe Noe, l-a zărit.
8Domnul, de Noe, S-a-ndurat Și milă, El i-a arătat.
9Noe a fost neprihănit – Fără de pată – și-a trăit, Umblând pe calea Domnului, Făr’ a ieși din voia Lui.
10Urmașii, care i-a adus: Sem, Ham, Iafet sunt – cum s-a spus.
11Pământul, tot, era stricat, De silnicie întinat.
12Domnul, spre el, când a privit, Nici o făptură n-a găsit, Să fie fără de păcat.
13Însă atunci când S-a uitat La Noe, și când l-a găsit Că e așa cum și-a dorit, Domnul a zis: „În fața Mea, Nici o făptură n-o să stea. Pe toate, astăzi, le-am urât! Sfârșitul lor e hotărât, Căci au pătat pământul tot Și-astfel, să le distrug, socot.
14Cu tine este altceva – Pe tine doar, te voi salva. Fă-ți o corabie, din lemn, Așa precum am să te-ndemn! S-o faci din lemn de chiparos, S-o tencuiești apoi, frumos, Cu smoală și pe dinafară, Și interiorul să-l dai, iară, Cu smoală. După ce-o smolești, În cămăruțe s-o-mpărțești.
15Să faci așa cum Eu îți spun, De vrei să iasă lucru bun. Lungimea, treisute de coți; Urmează-apoi ca să socoți Cincizeci de coți pentru lățime Și alți treizeci în înălțime.
16Să pui și o fereastră, sus, Lată de-un cot; apoi, de pus, Ai ușa, într-o latură. Pe urmă, bine măsură, Căci încăperi vreau să durezi Și pe trei rânduri să le-așezi. Un rând va trebui jos pus – Unul la mijloc și-altul sus.
17Căci iată, Eu am să lovesc Pământul, și-am să nimicesc Orice făptură, pe-a lui față, În cari suflare-am pus, de viață. Potop de ape-atunci veni-va Și-orice făptură-astfel, pieri-va!
18Cu tine, fac un legământ: N-am să te șterg de pe pământ. Tu, fiii tăi, a ta soție, Nurorile, o să îți vie, Și-n arcă o să vă urcați.
19Cu voi, atunci, o să luați – Dintre făpturi, din orice soi – Câte-o pereche: doi și doi. Să iei o parte bărbătească Și încă una femeiască. Deci, Noe! Tu o să le ții, Căci vreau ca să rămână vii!
20Din păsări, vite, târâtoare, Din tot ce e aflat sub soare, Perechi, la tine-au să sosească Și-n acest fel, au să trăiască.
21Din tot ceea ce se mănâncă, Cu tine o să-ți iei, fiindcă Va trebui să vă hrăniți, Pe timpul cât călătoriți.”
22Noe, pe toate, le-a făcut, Așa cum Domnul a cerut.