Genesis 41— BIV2014

¹De la această întâmplare, Un an trecut-a, după care Și Faraonul a avut, Un vis. Atunci, i s-a părut Că șade lângă Nil, privind. Deodată, a văzut ieșind,

²Din ape, șapte vaci frumoase – Pentru privit – și, la trup, grase. Vacile-acestea s-au pierdut Apoi, prin mlaștini, la păscut.

³Din Nil, însă, au mai ieșit Vaci, încă șapte. Le-a privit Și pe acestea, cum stăteau – Urâte, slabe cum erau – Cu cele grase, la păscut.

⁴Deodată, ele au făcut Un salt și-apoi, s-au repezit La primele. Le-au înghițit, Încât nimic nu mai rămase, Din vacile mândre și grase, Iar Faraon s-a deșteptat.

⁵A adormit iar, și-a visat, Încă un vis. El a văzut Cum șapte spice au crescut Pe-un singur pai de grâu. Erau Frumoase și bob mare-aveau.

⁶Apoi, iar șapte au ieșit – De vântul de la răsărit, Arse fiind și pârjolite.

⁷Cele frumoase, înghițite Au fost de spicele acele Uscate, fără bob în ele.

⁸Când Faraon s-a deșteptat, S-a simțit foarte tulburat. Chemă pe înțelepții lui – Pe toți magii Egiptului – Sperând că are să găsească Pe cineva, să-i tălmăcească Tâlcul ascuns al visului. Însă, nici unul dintre-ai lui, N-a fost atât de iscusit.

⁹Paharnicul și-a amintit De Iosif, și a cuvântat: „Măria ta! Eu am uitat Să-ți spun de-un om ce-i iscusit În tălmăciri. L-am întâlnit… Dar, stai să vezi! De necrezut! – Ascultă dar, de la-nceput:

¹⁰Îți amintești? Te-ai mâniat

¹¹Și-n temniță-am fost aruncat Eu și cu marele pitar. Și eu, și el, visarăm dar.

¹²Un om, apoi, ne-a tălmăcit Visul, precum i-am povestit. Omul acela e Evreu. E rob și-acum – așa cred eu – La comandantul străjilor, Din paza închisorilor.

¹³Toate așa s-au potrivit, Cum acel om ne-a tâlcuit. Pe mine, iar m-ai așezat În slujbă, și l-ai spânzurat Pe marele pitar” – sfârșit-a Paharnicul. Când auzit-a

¹⁴Acestea, Faraon trimise, Pe-acel tălmăcitor de vise, Să i-l aducă la palat. Atuncea l-au eliberat Pe Iosif, de la închisoare. L-au dichisit, în graba mare Și-apoi, la Faraon l-au dus.

¹⁵Privindu-l, Faraon i-a spus: „Eu am avut un vis ciudat. Toți înțelepți-au încercat Să-l tălmăcească. În zadar S-au străduit. Am aflat dar – De la paharnic – că tu ești În stare ca să tălmăcești Un vis, de cum l-ai auzit.”

¹⁶Iosif, atunci, a glăsuit: „Tălmăcitorul, nu sunt eu – Acela este Dumnezeu. Eu sunt umilul rob nevrednic, Dar Domnul, un răspuns prielnic, E în măsură – dacă vrea – La al tău vis, ca să îți dea.

¹⁷Deci, Faraon i-a povestit: „Eram la Nil și am privit,

¹⁸Din unde, cum s-au înălțat Șapte vaci mândre. Au urmat

¹⁹Altele șapte, dar sfrijite, Slabe de tot. Aceste vite,

²⁰Pe primele care-au ieșit, Sărit-au și le-au înghițit.

²¹Le-au înghițit… însă… ciudat… Parcă, nimic n-ar fi mâncat. Erau acum, și mai urâte – Cu mult mai slabe și-amărâte.

²²Și șapte spice-am mai văzut – Cu boabe mari. Ele-au crescut, Toate, numai pe-o rădăcină.

²³În urma lor, aveau să vină Tot șapte spice, dar uscate, De vântul estului mușcate;

²⁴Iar uscăturile aceste S-au repezit, fără de veste, Și-au înghițit primele spice – Cele frumoase și voinice. Am spus acestea magilor. Degeaba. Cu știința lor, Tâlcul ascuns, nu l-au găsit, Faptelor ce le-am povestit.”

²⁵Iosif, lui Faraon, i-a zis: „Iată ce-nseamnă al tău vis: Domnul, ție, ți-a arătat Ce vremuri ai de-ntâmpinat.

²⁶Acele șapte vite grase Și spicele cele frumoase, Înseamnă șapte ani. Aceste Nu-s două vise – unul este.

²⁷Acele șapte vaci sfrijite Și spicele cele pârlite De vântul de la răsărit, Tot șapte ani au prevestit.

²⁸Deci, Dumnezeu ți-a arătat:

²⁹Belșug va fi, neîncetat, De-acuma, șapte ani la rând,

³⁰Peste Egipt. După ei, când Alți șapte ani au să sosească, Foametea are să lovească Egiptul, și vor fi uitați Cei șapte ani îmbelșugați.

³¹O vreme rea are să vie, Încât ștearsă are să fie Orișice urmă de belșug, Scoasă de brazda de sub plug.

³²Faptul că visul ți-a fost dat De două ori, a însemnat Că Dumnezeu a stabilit Acestea și că, negreșit Degrabă se vor împlini.

³³Acum, că știi ce va veni, Iată ce trebuie făcut: Un om alege, priceput Și înțelept. Apoi să-l pui Să stea-n fruntea Egiptului.

³⁴Să mai așezi prefecți, în țară, Care, în fiecare vară – Din anii cei îmbelșugați – Prin lege, fi-vor obligați, Ca o cincime, ei să ieie, Din roadele ce-au să le deie Câmpiile Egiptului. Află că altă cale nu-i!

³⁵Bucatele ce-au să le-adune, În vremurile cele bune, La îndemână îți vor sta – Tu le-mpărțești, Măria ta! Grămezi de grâu ridica-vor; Provizii, ei așeza-vor Și în cetăți. Deci, rânduite Astfel, vor trebui păzite. Sarcina, pentru paza lor, Va fi tot a prefecților.

³⁶Cu-aceste grâne, reușim, Foamei, să-i supraviețuim, În timpurile ce-au să vie – În ani-acei de sărăcie. Numai așa, n-o să pierim Și foamea o s-o depășim.”

³⁷Lui Faraon, mult i-au plăcut Aceste vorbe. A văzut, De-asemeni, că slugilor lui, Le-a plăcut vorba robului.

³⁸A zis dar, slujitorilor: „Ce spuneți, oare, domnilor? Asemenea lui Iosif – om – Noi, credeți, că mai găsi-vom?! Nu vom găsi altul la fel, Cu Duhul Domnului, în el!”

³⁹Apoi, lui Iosif, i-a vorbit: „Că Domnul ți-a descoperit Aceste lucruri, mă gândesc – Și sunt convins că nu greșesc – Că tu ești cel mai înțelept, Mai priceput și mai deștept.

⁴⁰Te-așez acum dar, ca să fii Mai mare-n casa mea, să știi! De tine – hotărăsc azi eu – Va asculta poporul meu! Doar cu-al meu scaun de domnie, Voi fi mai mare. Să se știe!”

⁴¹În urmă, a adăugat: „Acum, putere eu ți-am dat, Peste țara Egiptului.”

⁴²Apoi, și-a scos inelul lui, Din deget, și l-a așezat În al lui Iosif. L-a-mbrăcat Cu in subțire și-a adus Un lanț de aur, de i-a pus

⁴³La gât. Cu cinste, l-a urcat În carul care l-a urmat Pe-al său. În fața lui, strigau Soldații: „În genunchi!” Cădeau Toți, în genunchi, în fața lui. Astfel, țara Egiptului, Spre stăpânire, a fost dată Lui Iosif. Lui, puterea toată,

⁴⁴I-a dat-o Faraon, și-a spus: „Sunt Faraon și sunt mai sus! Dar fără tine, nimenea – Mână, picior – nu va putea

⁴⁵Să miște-aici!” El l-a numit „Țafnat-Paeneah – tălmăcit, Înseamnă „Descoperitor De taine”. Din al său popor, I-a dat nevastă, Faraon – Fata preotului lui On – Pe Asnat. Tatăl ei era Preot lui On – Poti-Fera. Iosif porni în cercetare Prin toată țara ‘ceea mare.

⁴⁶Treizeci de ani a numărat Iosif, când s-a înfățișat ‘Naintea Faraonului – Mai marele Egiptului – Și a pornit de-a cercetat

⁴⁷Țara întreagă. Au urmat Ani de belșug, nemaivăzut – De rod, pământul s-a umplut.

⁴⁸Iosif a strâns multe bucate, Punând, în fiece cetate, Rodul câmpiei dimprejur.

⁴⁹A adunat aurul pur, Al lanurilor pârguite, De pe câmpiile-nsorite Ale Egiptului. A dat Pământul, rod îmbelșugat, Încât Iosif n-a mai putut Să îl măsoare. S-a făcut Atâta grâu, pe-ntinsul țării, La fel ca și nisipul mării.

⁵⁰Asnat, a lui Iosif soție, Mai înainte ca să vie Anii de foamete-a născut Doi fii – ea, tată, l-a avut Pe Poti-Fera; el era Preot – pe On îl venera.

⁵¹Întâiului născut, i-a pus Nume, „Manase”, căci a spus Iosif: „Pe mine – Dumnezeu – Necaz, casa tatălui meu, Făcutu-m-a să uit” – drept care I-a spus „Manase”, sau „Uitare”.

⁵²Pe cel de-al doilea, l-a numit „Efraim” – „Rodire”, tălmăcit – Zicând: „În clipele acele, Din țara întristării mele, Domnul m-a făcut roditor.”

⁵³Anii belșugului, în zbor S-au dus și-n urmă, a venit Ceea ce Iosif a vestit.

⁵⁴Era o foamete cumplită, Dar în Egipt, n-a fost simțită. În jur, foametea bântuia, Însă, Egiptul pâine-avea.

⁵⁵Când și Egiptu-a flămânzit, Poporu-n uliți a ieșit – La Faraon – și a strigat Să îi dea pâine. A luat, Cuvântul, Faraon și-a spus: „Grâu, în depozite, am pus. La Iosif dar, să vă duceți – Și cum vă spune, să faceți!”

⁵⁶Foametea-n țară a crescut, Iar Iosif, grâne, a vândut Și-astfel, a supraviețuit Poporul. Foamea s-a-ntețit:

⁵⁷Din toate țările veneau Oameni și, grâne, cumpărau, Căci grâu, doar Iosif mai avea. În jur, foametea se-năsprea.