Genesis 31— BIV2014

¹Iacov, averea, și-o sporea; Tot mai bogat el devenea, Din zi în zi, din an în an. Atunci, copiii lui Laban, Au început să-l pizmuiască Și împotrivă-i să cârtească. Ei ziseră: „Tot ce-a avut Laban – întregul său avut – Iacov, acum, și l-a-nsușit! Cu-adevărat, a dobândit Toată averea asta mare, Cu cea a tatălui nost’, care În el, prea mult, s-a încrezut. Acum, iată ce ne-a făcut!”

²Iacov, la chipul socrului Privind, văzu că fața lui, Acuma nu mai aducea Cu cea pe care o știa.

³Lui Iacov, Domnul i-a vorbit: „Iată că ziua a sosit, În cari vei merge la ai tăi, În țară. Pe-ale tale căi, Voi fi cu tine, ne-ncetat. Să-ți iei dar, tot ce-ai adunat, Și-ntoarce-te la casa ta, Căci te voi binecuvânta.”

⁴Iacov trimise, mai pe urmă, De le-a chemat la el, la turmă, Pe Lea și-apoi pe Rahela Și le-a vorbit, în locu-acela:

⁵„Pe fața lui Laban, văd eu, Cât s-a schimbat; dar Dumnezeu, Cari este Domnul lui Isac – A fost cu mine. Ce să fac, El, astăzi, m-a povățuit.

⁶Voi știți în ce fel am slujit, Tatălui vostru – socrul meu. Cu-ntreaga mea putere, eu, Pentru Laban doar, am lucrat!

⁷Și iată că m-a înșelat: De zece ori, el – socrul meu – Mi-a schimbat plata. Dumnezeu, Nu l-a lăsat, în ce-a făcut, Să păgubească-al meu avut.

⁸Când el zicea: „Mieii pestriți Să fie plata ta”, voi știți Că oile care urmau Să nască, miei pestriți făceau. Dacă zicea: „Mieii bălțați Sunt plata ta și-ți vor fi dați”, Atuncea oile nășteau Doar miei bălțați – și-ai mei erau.

⁹Știți iar, că turma lui Laban A tot scăzut, din an în an. În ăst fel, Domnul i-a luat-o Și, ați văzut, mie mi-a dat-o.

¹⁰Pe vremea când oile toate Erau tare înfierbântate, Ochii, spre cer, i-am ridicat Și-n visul meu s-au arătat Țapi și berbeci care săreau Pe capre și pe oi. Erau, Cu toți, pestriți, seini, bălțați.

¹¹În vis – atente ascultați! – Mi-a spus îngerul Domnului: „Iacove!”, „Da!” – și-n fața lui, Degrabă, m-am înfățișat.

¹²„Ridică-ți ochii! Te-ai uitat? Toți țapii și berbecii care, Pe oi și capre, sunt călare, Sunt toți pestriți, seini, bălțați; Deci ție au să-ți fie dați, Pentru că iată, am văzut – Laban – ceea ce ți-a făcut.

¹³Sunt Dumnezeul din Betel, Unde ai pus stâlpul acel, Spre amintire. Cu credință, Tu mi-ai făcut o juruință. Acum, te scoală! Nu mai sta! Du-te-napoi, în țara ta – În țara-n care te-ai născut – Cu toți ai tăi și-al tău avut.” Când și-a sfârșit-a el, cuvântarea,

¹⁴Lea, Rahela – răsuflarea Ținându-și-o, căci s-au speriat – Pe soțul lor, l-au întrebat: „Spune-ne dar – dacă ai știre – Avem parte de moștenire, La tatăl nost’ – în a sa casă? Sau poate că nici nu-i mai pasă

¹⁵De noi? Și cum vom fi privite? Suntem străine, părăsite? – Căci ne-a vândut, când ne-ai luat, Și-ai noștri bani ni i-a mâncat.

¹⁶Averea care-a fost luată, De Domnul – de la el – și-i dată, Acum, în stăpânire, ție, A noastră este – să se știe! – Și-a fiilor ce i-am născut! Acum, ce este de făcut?! Să faci precum ți-a poruncit Domnul, în vis, când ți-a vorbit!”

¹⁷Iacov, atuncea, s-a sculat Și pe cămile le-a urcat, Călări, pe ale lui soții Și-asemenea, pe ai săi fii. A strâns ceea ce câștigase, Cât timp pentru Laban lucrase –

¹⁸Turma de oi, averea toată – Și a plecat astfel, de-ndată, În grabă, din Padan-Aran, La tatăl său, în Canaan.

¹⁹Pe când Laban era plecat, La tuns de oi, i s-au furat Toți idolii ce i-a avut. Lucrul acesta l-a făcut Rahela. Dar, pe lângă ea, Laban a fost – de-asemenea –

²⁰Chiar și de Iacov, înșelat, Pentru că nu l-a înștiințat

²¹Că va pleca, ci a fugit, Cu tot ce a agonisit – A trecut Râul Eufrat, Și-nspre Galaad s-a îndreptat.

²²A treia zi doar, s-a zvonit Precum că Iacov a fugit.

²³Laban, când vestea a aflat, Pe frații săi i-a adunat Și-apoi, cu toți l-au urmărit Pe Iacov, până l-au găsit. Ei, șapte zile, au umblat Până, de urma lui, au dat Pe muntele Galaad numit, Unde, scurt timp, a poposit.

²⁴Dar Dumnezeu S-a arătat, Pe când Laban era culcat, Și-n vis, astfel i-a poruncit: „Ferește-te! Nesocotit, Să nu fii, când îl vei vedea! Să nu îi spui vreo vorbă rea, Lui Iacov, când ai să-l găsești! Ai grijă dar, cum îi vorbești!”

²⁵Ai zilei zori, când s-au ivit, Laban – cu-ai săi – l-au întâlnit, Pe Iacov, așezat pe munte. Laban n-a vrut să îl înfrunte, Ci însoțit de frații lui, De ridicarea cortului, Acolo-ntâi, s-a apucat. Abia apoi l-a căutat

²⁶Pe Iacov, să îl întâlnească – Să poată deci, să îi vorbească. Găsindu-l, el l-a întrebat: „Ce mi-ai făcut?! M-ai înșelat! Spune-mi, de ce mi le-ai răpit Pe fete? Sau le-ai dobândit Cu sabia? Ți-s roabe, ție?

²⁷De ce-ai fugit, fără ca mie, Măcar, de veste să-mi fi dat? Să pleci, atunci te-aș fi lăsat, Înconjurat de veselie, De cântece de bucurie, În sunete de alăute Și de timpan. Ți-aș fi spus „Du-te Cu Dumnezeu!” Dar ai plecat

²⁸Și nici măcar nu m-ai lăsat, Nepoții, ca să mi-i sărut – Și nici pe fete, n-am putut – Fiindcă-n grabă ai plecat. Ca un nebun, tu te-ai purtat!

²⁹Să știi că mâna mea e tare. Să vă fac rău, mă simt în stare! Dar Dumnezeul lui Isac Mi-a spus azi-noapte, ce să fac: „Ai grijă, când îl vei vedea, Să nu îi spui vreo vorbă rea, Lui Iacov!” – zis-a Dumnezeu.

³⁰Acuma spune-mi, dragul meu, Dacă o dată ai plecat De dorul casei ațâțat, De ce-ai luat idolii mei? Oare la ce-ți folosesc ei?!”

³¹Iacov, cuvântul, a luat Și, pe Laban, l-a înfruntat: „Vrei ca să știi de ce-am fugit?! Iată de ce: căci m-am gândit Că dacă plec eu, de la voi, O să-ți iei fetele-napoi.

³²Dar piară azi, acela care, Pe-ai tăi idoli, ascunși, îi are! Te rog acum, în fața lor – Aici, în fața fraților – Să cauți și să cercetezi, Iar dacă cumva, ai să vezi Vreun lucru ce e de la tine, Ai învoire, de la mine, Să-l iei de-acolo imediat!” El nu știa că a furat Rahela, idolii acei, De care zis-a tatăl ei.

³³Laban, atunci, a cercetat Cortul lui Iacov; a intrat Apoi, în cel al lui Lea Care cu roabele stătea. Nimic, acolo, n-a găsit Și-a mers apoi, de-a scotocit Și la Rahela; în zadar,

³⁴Căci ea ascunse, sub samar, Pe spatele cămilei ei, Pe-ai tatălui ei, dumnezei. Sus, pe cămilă, s-a urcat Rahela, pân’ a terminat Laban, cortu-i, de răscolit. Când a-ncheiat de scotocit,

³⁵Rahela spuse: „Domnul meu, Să nu te superi, dacă eu Nu mă ridic – nu voi putea; Căci iată, rânduiala mea – Aceea a femeilor – Azi mi-a venit.” Idolilor – Laban – urma, nu le-a găsit, Oricât de mult s-a străduit.

³⁶Iacov, atunci, s-a supărat Și pe Laban, el l-a certat. S-a ridicat iute, de jos, Mergând să-l caute furios Și-apoi, găsindu-l, l-a-ntrebat: „Spune-mi, cu ce sunt vinovat?! Care-i nelegiuirea mea?! Hai spune, căci, să știu, aș vrea! De ce, pe urmă, mi-ai călcat, Atâta de înverșunat?!

³⁷Tot ce-am avut, mi-ai scotocit. Din ce-i al tău, ce ai găsit Ascuns, în avuția mea? Acum te scoală! Vom ședea – Noi doi – în fața fraților Noștri și judecata lor, Aicea, o vom aștepta, Pentru pricina mea și-a ta! În fața lor, stăm amândoi: Să judece ei, între noi!

³⁸La tine, eu am locuit, Ani douăzeci și te-am slujit. În acest timp, te-ai ridicat. Berbeci, din turma-ți, n-am mâncat. De oi și capre-am îngrijit Și nici una nu ți-a stârpit.

³⁹Dacă cumva, s-a întâmplat Că fiarele au sfâșiat Din vite ce-au fost ale tale, Atuncea am găsit cu cale Ca eu să te despăgubesc. Iar după câte-mi amintesc, Tot ceea ce ți se fura – Ziua sau noaptea – îmi era, Mie, cerut a da-napoi.

⁴⁰Ziua, muream de cald; apoi Noaptea, frigul mă pătrundea Și, din ochi, somnul îmi pierea.

⁴¹Deci douăzeci de ani am stat, În casa ta și ți-am lucrat. Din ei, paișpe ți i-am muncit, Doar pentru fete. Ți-am slujit, Alti șase, numai pentru turmă. Apoi, în vremile din urmă, De zece ori, mi-ai fost schimbată Plata, ce îmi fusese dată.

⁴²De nu-L aveam pe Dumnezeu – Acela al tatălui meu, Pe Dumnezeul lui Avram Și-al lui Isac – acum eram Cu mâinile în buzunar Plecat din a ta casă. Dar, Dumnezeu Sfântul a văzut Ce-am suferit și ce-am făcut, Trudindu-mă. Azi-noapte, iată, El a făcut o judecată!”

⁴³Laban, lui Iacov, i-a răspuns, Fiind, de spusa lui, pătruns: „Iată-ți nevestele! Ce-s ele? Cu toate sunt fetele mele. Copii-aceștia – vrei, nu vrei – Cu toții sunt copiii mei. Și astă turmă este-a mea! Și tot ce vezi, asemenea! Ce-mi mai rămâne de făcut, Azi, pentru cei ce s-au născut La tine, din fetele mele? Ce pot a face pentru ele?

⁴⁴Vino să facem legământ! Să ne legăm cu jurământ! Și legământu-acest să ție Loc, între noi, de mărturie.”

⁴⁵Iacov, o piatră, a luat. Cu ea, un stâlp a înălțat, Spre-a aminti de legământ.

⁴⁶Apoi a zis: „Iată că sânt Destule pietre. Nu mai stați! Mergeți, degrabă, și-adunați!” Toți frații lui au alergat Și multe pietre-au adunat. Ei, o movilă, au făcut Și au mâncat și au băut.

⁴⁷„Movila, nume, va purta: Va fi „Iegar-Sahaduta” – A spus Laban. E așadar, „Movila mărturiei”, iar Iacov, „Galed”, o denumește, Și tot la fel se tălmăcește.

⁴⁸Laban adăugă apoi: „Astă movilă, între noi, De mărturie ne slujește”. Astfel, „Galed” ea se numește.

⁴⁹Și „Mițpa”, ea s-a mai numit – „Veghere”– nseamnă tălmăcit, Fiindcă iată ce-a mai spus Laban, atunci: „Domnul, de sus, Ne va veghea necontenit Și când ne vom fi despărțit.

⁵⁰Iar dacă tu o să-ndrăznești, Copilele, să-mi asuprești, Sau de cumva vei căpăta Alte neveste, nu uita, Că nu un om este cu noi! Ci Dumnezeu, între noi doi, Ca martor, este așezat!

⁵¹Privește tot ce-am ridicat: Movilă, stâlp – ia seama bine! – Sunt între mine și-ntre tine!

⁵²Movila ce am ridicat Și stâlpul ce s-a înălțat, Martori ne sunt și ne privesc. Eu, peste ele, nu pășesc, Cu gândul ca să trec la tine, Și nici tu n-ai să treci la mine.

⁵³Al tatălui tău Dumnezeu, Acela al tatălui meu – Al lui Avram și-al lui Nahor – Va fi al nost’ judecător!” Iacov făcu pe al său plac: Pe Dumnezeul lui Isac,

⁵⁴El a jurat și-a pregătit Jertfe. La masă, i-a poftit Pe frații săi. Toți au mâncat, Și-ntreaga noapte-apoi au stat Pe munte, iar a doua zi,

⁵⁵În zori – Laban – când se trezi, Chemă pe fete și nepoți. Când au venit la el cu toți, Cu drag, pe rând, i-a sărutat. Sfârșind, i-a binecuvântat. Luându-și oamenii apoi, A apucat drumu-napoi.