Ezekiel 22
1 Apoi, Cuvântul Domnului
2 Îmi zise: „Fiu al omului, Să judeci, vrei a încerca? Voiești tu dar, a judeca Astă cetate păcătoasă Care, de sânge, e setoasă? Pune-i în față, negreșit, Ce urâciuni a săvârșit!
3 Spune: „Cel care e mereu, Domnul, precum și Dumnezeu, A zis așa: „Cetate care Sângele-l verși fără-ncetare Și ți-ai făcut idoli, căci vrei Ca să te spurci apoi cu ei!
4 Tu, vinovată, te-ai făcut! Din pricină că am văzut Sângele ce a fost vărsat Și pentru că tu te-ai spurcat Prin idolii făcuți de tine, Iată se-apropie și vine Al tău sfârșit! Zilele tale Și toți ai tăi ani sunt pe cale Să se sfârșească și să piară. De-aceea iată, de ocară Te fac, în fața tuturor Popoarelor neamurilor.
5 Cei de aproape și cei care Se vor afla la depărtare – Toți împreună, la un loc – De tine își vor bate joc, Căci ești vestită drept spurcată, De tulburări mari încercată!
6 În tine, toți acei pe care Neamul lui Israel îi are Drept voievozi, Își folosesc Puterea ce o stăpânesc, Să verse sânge, ne-ncetat.
7 Dispreț în tine-au căpătat Tatăl și mama. Chinuiți Sunt cei străini și asupriți Orfanii tăi se dovedesc. Și văduvele-mpărtășesc Aceeași soartă, negreșit, Căci tot la fel au suferit.
8 Iată că tu-Mi nesocotești Locașurile și vădești Mereu, aceeași nepăsare Pentru Sabatele pe care Eu, spre păzire, ți le-am dat, Pentru că tu Mi le-ai spurcat.
9 În tine sunt mulți bârfitori, Care de sânge-s vărsători. La tine îi adăpostești Pe cei cari, jertfe idolești, Mănâncă, sus, pe munții tăi. În al tău mijloc sunt cei răi Ce se dedau la desfrânări.
10 În tine, relele purtări Se-arată, căci au îndrăznit, Astfel, să fi descoperit Chiar goliciunea tatălui; În tine nici o teamă nu-i Și-atunci femeia e forțată La vremea când e necurată!
11 Cei cari în tine s-au aflat, La urâciune s-au dedat, Căci au luat soața pe care Cel ce le e aproape-o are. Iată-i acum că s-au spurcat Atunci când și-au amestecat – Nepăsători – sângele lor, Cu sângele nurorilor. Iată dar, că și-au necinstit Nurorile; ba au curvit Cu fetele ce se vădeau Că ale lor surori erau – Deci tocmai cu cele pe care Drept fiice, tatăl lor le are.
12 În tine se fac daruri care Sunt pentru-a sângelui vărsare. Iei camătă și te grăbești, Aproapele, să-ți jefuiești. Însă de Mine, uiți mereu” – Spusese Domnul Dumnezeu.
13 De-aceea Eu, din palme, bat, Din pricină că ai vărsat Mult sânge – după cum se știe – Și ai fost plin de lăcomie.
14 Va suferi inima ta? Putere, tu vei arăta În ale tale brațe, când Pe Mine-ai să Mă vezi lucrând În contra ta? Eu am vorbit Și tot Eu – Domnul – negreșit, Tot ce am spus, am să-mplinesc.
15 În lume-am să te risipesc, Printre popoarele ce sânt Pe fața-ntregului pământ. Atunci, zdrobită, o să fie Toată a ta necurăție.
16 În fața neamurilor – iată – De tine tu vei fi spurcată, Pentru ca astfel, tot mereu, Să știi precum că Domn sunt Eu.”
17 Apoi, Cuvântul Domnului
18 Îmi zise: „Fiu al omului, Casa ce-o are Israel, În fața Mea, este la fel Cu zgura; căci – de bună seamă – Fier, cositor, plumb și aramă Oamenii ei s-au dovedit A fi-n cuptorul de topit. Precum zgura argintului Sunt ei, în fața Domnului.
19 De-aceea, Cel care mereu, E Domn, precum și Dumnezeu, În acest fel a cuvântat: „Pentru că voi v-ați arătat Doar niște zgură, vă adun Și în Ierusalim vă pun, În al lui mijloc. Iată, vreau,
20 Asemeni zgurei, să vă iau, Precum se strânge în cuptor, Argint, fier, plumb sau cositor Și cum la fel – de bună seamă – În el se strânge și aramă Atunci când trebuie suflat În foc spre a fi ațâțat Ca în putere el să crească, Pentru ca tot să se topească. La fel și Eu vă strâng pe voi, Și am să vă topesc apoi.
21 Da! Vă voi strânge la un loc, Iar cu-al mâniei Mele foc, Eu am să suflu peste voi Și am să vă topesc apoi,
22 Precum argintul e topit, În topitoare. Negreșit, Chiar în Ierusalim apoi, La fel o să pățiți și voi. Atunci veți și că Domnu-i Cel Care-a adus, în acest fel, Asupră-vă, a Lui urgie Și a vărsat a Lui mânie.”
23 Apoi, Cuvântul Domnului
24 Îmi zise: „Fiu al omului, Către Ierusalim privește Și-aste cuvinte le rostește: „O țară ești, necurățată; O țară ce nu e udată De ploaie, când are să vie Ziua aceea de mânie.”
25 Iată că toți aceia cari, În al tău mijloc sunt mai mari, Fără-ncetare uneltesc, Căci sufletele, ei voiesc Să le înghită. Sunt la fel, Precum este leul acel Care, răcnind, a sfâșiat Prada. Căci ei au adunat Mari bogății; au dobândit Lucruri cari scumpe s-au vădit, Iar numărul văduvelor Crescut-a în mijlocul lor.
26 Preoții calcă Legea Mea, Căci ei nu țin seama de ea. De-asemenea, nu iau aminte La ale Mele locuri sfinte, Ci ne-ncetat le pângăresc, Pentru că nu deosebesc Nimic din ceea ce e sfânt, De celelalte ce nu sânt. Conduși fiind de a lor fire, Nu știu a face osebire Între ceea ce e curat Și ceea ce e necurat. Nu se mai uită la acele Sabate ce sunt ale Mele, Și astfel, Eu M-am pomenit, În al lor mijloc, pângărit
27 În urmă, toți aceia cari Sunt căpitanii lui cei mari Se-arată-asemeni lupilor Ce își sfâșie prada lor. Să verse sânge, au pornit; Suflete pierd, necontenit, Să-și stingă lăcomia mare, De bani, ce-o are fiecare.
28 Prorocii lui se dovedesc Că doar cu ipsos tencuiesc. Vedenii au, amăgitoare, Și prorocii înșelătoare. Acești proroci au zis mereu: „Așa vorbește Dumnezeu!”, Deși Domnul nu le-a vorbit!
29 Poporul s-a ticăloșit Căci se dedă la silnicie. Astfel ajuns-a să se ție Doar de furat; se repezește, Pe cel sărac și-l asuprește. Străinul, între ei aflat, E în picioare-apoi, călcat, Chiar de se vede, negreșit, Că omul e nedreptățit!
30 Caut un om și tot privesc În rândul lor, dar nu găsesc Pe nimeni care ar putea Să se așeze-n fața Mea. Un zid să-nalțe omu-acel Și în spărtură să stea el, În fața Mea, pentru-a lui țară, Ca astfel ea să nu mai piară, Și să nu o mai nimicesc. Pe nimeni, însă, nu găsesc!
31 Îmi voi vărsa a Mea urgie Și-i nimicesc, cu-a Mea mânie, Iar faptele ce le-au făcut, Asupră-le vor fi căzut. Așa va fi, cum am zis Eu, Cel ce sunt Domn și Dumnezeu.”