Ezekiel 21
1 Apoi, Cuvântul Domnului
2 Îmi zise: „Fiu al omului, Către Ierusalim privește Și împotrivă le vorbește Acelor locuri care sânt Drept sfinte, pe al lui pământ! Tu să mai prorocești la fel, Apoi, contra lui Israel!
3 Să spui dar, țării cea pe care Neamul lui Israel o are: „Așa vorbește Domnul: „Iată, Nenorocirea se arată Și-asupra ta acuma vine Căci necaz mare am, pe tine. Am să-Mi trag sabia și-apoi, Din tine, Eu nimici-voi Atât pe cel neprihănit Cât și pe cel, rău, dovedit.
4 Pentru că iată, Eu voiesc, Din tine, ca să nimicesc Atât pe cel neprihănit Cât și pe cel, rău, dovedit. Am să-Mi trag sabia și-apoi, Urgie am s-aduc la voi, Căci de la miazăzi-ncepând Și-n miazănoapte ajungând, Orice făptură întâlnită Are să fie-atunci lovită.
5 Orice făptură o să știe Că Eu sunt Domnul, pe vecie, Și că din teacă, sabia, Eu Mi-am luat-o și-astfel ea Nu se va-ntoarce înapoi.
6 Tu, fiu al omului, apoi, Să gemi de parcă ai avea Rărunchi zdrobiți! De-asemenea, Să gemi cu-amărăciune mare În suflet, fără încetare! Să gemi în fața tuturor! Să gemi dar, sub privirea lor!
7 De te vor întreba: „Ce este?”, Tu spune-le: „Vine o veste…” Atuncea când va veni ea, Să știți că, parte, vor avea, De spaimă, inimile toate. Din suflete, nu vă veți scoate Mâhnirea ce vă va cuprinde. Mâinile vor începe-a prinde Să tremure și să slăbească. Genunchii au să se topească Asemeni apei, negreșit. „Iată că vine! A sosit!” – Zice Acel care mereu, E Domn, precum și Dumnezeu.
8 Apoi, Cuvântul Domnului
9 Îmi zise: „Fiu al omului, Du-te, acuma, și vestește Și-n felu-acesta prorocește: „Așa vorbește Domnul: „Iată Ce fel de lucruri, vă așteaptă: Da! Sabia e ascuțită Și este bine lustruită.
10 E ascuțită-n acest fel, Căci este gata de măcel Și lustruită ea se cere, Ca să lucească cu putere! O, sabie! Într-o clipire, Toiagul cel de cârmuire, Din mâna fiului meu – vai! – Te-ai repezit ca să îl tai, Care, precum se dovedește Orișice lemn, nesocotește…
11 A dat-o spre-a fi lustruită, De mână ca să stea lipită. E ascuțită sabia Și lustruită este ea, Căci să-narmeze se gătește, Pe cel care măcelărește.
12 Te vaietă, în gura mare, Și strigă-apoi, cât poți de tare, Tu, fiu al omului, căci ea – Adică tocmai sabia – E pregătită să pornească, Pe-al Meu popor să îl lovească. Ea-i împotriva celor cari Sunt voievozi, fiind mai mari În Israel, pentru că ei Sunt dați drept pradă sabiei. Dat sabiei, alături lor, E și sărmanul Meu popor. De-aceea tu, când prorocești, Pe coapse ai să te lovești!
13 Da. S-a făcut astă-ncercare Și ce are să fie oare, Dacă toiagul ce-a domnit – Cari totul a nesocotit – Va fi lovit de nimicire Și șters va fi de peste fire?” – A întrebat Cel cari mereu, E Domn, precum și Dumnezeu.
14 „Tu, fiu al omului, vorbește, Bate din mâini și prorocește! Doresc să fie îndoite – Ba chiar să fie întreite – Acele lovituri pe care, Ca să le dea, sabia are. E sabia pentru măcel, Este pentru războiul cel Cari a fi mare se vădește, Îi înconjoară și-i pândește Din toate părțile deodată Și fără milă se arată.
15 Pentru că vreau să-i îngrozesc În inimi și să înmulțesc Numărul celor hărăziți A fi de sabie loviți, De-aceea tras-am sabia Și-i voi amenința cu ea, La toate porțile, de-ndată. Vai! Ascuțită se arată, Căci pregătită-i de măcel Și fulgeră al ei oțel.
16 Tu, sabie, precum se cere, Strânge-ți întreaga ta putere! Spre dreapta ta, întoarce-te! Așa! Apoi, așează-te! Te scoală iar, și nu mai sta! Întoarce-te spre stânga ta! Apoi, în juru-ți te rotește Și-n toate părțile lovește!
17 Iar Eu, atunci, de bucurie, Din palme bat, și-a Mea urgie, Așa am să o potolesc, Pentru că Eu, Domnul, vorbesc!”
18 Apoi, Cuvântul Domnului
19 Îmi zise: „Fiu al omului, Tu, două drumuri, să croiești, Pe unde ai să te gândești Să treacă sabia de-ndat’, A celui care-i împărat În Babilon! Să știi că ele – Adică drumurile-acele – Făcute trebuie să pară Că ies doar din aceeași țară. Să faci un semn ce să arate Drumul ce duce spre-o cetate. Ai grijă, semnul să îl pui La începutul drumului.
20 Un drum pe care îl croiești, În așa fel să îl gândești, Ca sabia s-o poți abate Până la Raba, în cetate, Până la fiii cei pe care Amon, urmași, în lume-i are. La celălalt să te gândești Și-n așa fel să îl croiești, Încât când vine sabia, Să poată a ajunge ea Pân’ la cetatea întărită Care-i, Ierusalim, numită. Astă cetate îngâmfată, În Iuda, este așezată.
21 Căci cel ce este împărat – În Babilon încoronat – Acum se află la răscruce Și nu știe-ncotro s-apuce. În față-i, două drumuri vede Și tocmai de aceea șede În al lor capăt și așteaptă Să știe unde îl îndreaptă Bobii. Săgeți a scuturat Și terafimi a întrebat; Chiar și ficatu-l cercetează Să afle pe ce drum urmează Să îl aleagă, ca să vie Peste această-mpărăție.
22 Drumul Ierusalimului E sorțiul cel din dreapta lui. Dacă ăst drum o să-l apuce Și la Ierusalim se duce, Berbeci va ridica și-apoi Va scoate strigăt de război. Cu-acei berbeci o să lovească În porți, ca să le nimicească. Șanțuri adânci vor fi săpate Și-ntărituri vor fi-nălțate. După ce fi-vor împlinite Aceste lucruri hotărâte, Va da porunci pentru măcel.
23 Însă, toți cei din Israel Voiesc aceste lucruri, toate, Vrăjitorii a le socoate – Ei, cari făcut-au mai ‘nainte, Doar mincinoase jurăminte. Dar împăratul – cel pe care În frunte Babilonu-l are – Își amintește – are știre – Despre a lor nelegiuire Și-n acest fel, toți acei inși Ajunge-vor să fie prinși.
24 De-aceea, Cel ce e mereu, Domnul, precum și Dumnezeu A zis: „Pentru că vă făliți Că ați ajuns nelegiuiți, Pentru că vreți a fi văzute Fărădelegile făcute, Pentru că-n toate căutați Păcatele să v-arătați, Pentru că faceți numai rele Și-n urmă vă făliți cu ele, Prinși o să fiți de mâna lui!
25 Tu, domn al Israelului, Tu care ești nelegiuit, Aproape ești de-a fi lovit De moarte. Iată că acum, O zi sosește: e pe drum, Căci făr’delegea s-a întins Nespus și culmea a atins!”
26 Iată ce-a zis Cel cari mereu, E Domn, precum și Dumnezeu: „Jos mitra! Să se prăbușească! Jos și cununa-mpărătească! Nimic nu e cum e știut Că fost-a de la început, Tot ceea ce este plecat Are să fie înălțat, Iar ceea ce s-a dovedit A fi-nălțat va fi smerit!
27 Dau jos cununa, ne-ndoios! O voi da jos! O voi da jos! Dar acest lucru o să fie Numai atunci când o să vie Cel care are drept la ea Și Îi voi spune să o ia.”
28 „Tu, fiu al omului, vorbește Și-n felu-acesta prorocește: „Așa a zis Cel cari mereu, E Domn, precum și Dumnezeu, Despre copiii cei pe care, Amon, urmași, în lume-i are, Precum și despre-a lor ocară: „Scoasă e sabia, afară Și de măcel e pregătită. De nimicire-i lustruită. E pregătită să lovească Și trebuie să strălucească!
29 Printre vedeniile care Se dovedesc înșelătoare Sau prorociile rostite Cari mincinoase sunt vădite, Am să te fac să cazi – să știi – Și printre morți tu ai să fii, Printre cei răi cari sunt ca tine, A căror zi iată că vine, Căci făr’delegea s-a întins Nespus și culmea a atins!
30 Pune-ți în teacă sabia, Pentru că judecata Mea Ți-o fac, unde ai fost făcut, În țara-n care te-ai născut!
31 În contra ta are să vie Focul, aprins de-a Mea urgie Și-a Mea mânie înfocată Asupra ta va fi vărsată. Pradă te dau, acelor care Doar sfâșie fără-ncetare Și cari, mânați de a lor fire, Lucrează numai nimicire.
32 De foc ai să fii ars apoi, Iar al tău sânge, în șuvoi, Mijlocul țări-o să-l stropească. Ei n-au să își mai amintească De tine-apoi, căci – negreșit – Eu, Domnul, sunt Cel ce-a vorbit.”