Exodus 4
1 Moise a zis: „Au să mă vadă, Dar știu că nu au să mă creadă Și n-au s-asculte glasul meu. „Nu L-ai văzut pe Dumnezeu” – Vor spune ei – „căci n-ai putut, Pe Domnul, să Îl fi văzut.”
2 „Ce ai în mână?” – a-ntrebat Domnul, iar Moise s-a uitat Și-a zis: „Am un toiag numai.”
3 „Acel toiag pe care-l ai” – Îi spuse-atuncea Domnul Sfânt – „Aruncă-l, iute, la pământ.” Moise făcu cum i-a cerut Și-al său toiag s-a prefăcut În șarpe. Moise a fugit,
4 Speriat, dar Domnul i-a vorbit: „Întoarce-te! Unde te duci? Întinde-ți mâna să-l apuci De coadă!” El l-a apucat Și șarpele s-a transformat Iar, în toiag, în mâna lui.
5 „Iată dar semnul Domnului, Prin care tu vei fi crezut, Cum că pe Domnul L-ai văzut, Că ție ți S-a arătat Cel care e adevărat.
6 Mâna în sân, să-ți bagi acum” – Mai zise El. Moise, precum Îi spuse Domnul, a făcut, Iar când a scos-o, a văzut, De lepră, că-i acoperit Al său braț și că s-a albit Ca și zăpada. Domnu-apoi,
7 Îi spuse: „Bag-o înapoi.” Precum i-a zis, Moise-a făcut, Iar când și-a scos-o, a văzut Că mâna-i era vindecată La fel cum fost-a prima dată.
8 „Dacă cumva, n-au să te creadă Când primul semn au să îl vadă, Atuncea iată, te îndemn Să le areți al doilea semn, Căci de-al său glas, vor asculta.
9 Dacă nepăsători vor sta Când semnele au să le vadă Și tot nu au ca să te creadă, La râu atuncea, să te duci, Apă să iei și s-o aduci În fața celor care sânt Acolo strânși și, pe pământ, S-o torni apoi. Ei vor vedea, Că-n sânge, se preface ea.”
10 Moise a zis lui Dumnezeu: „Dar Doamne, uită-Te că eu, Nu pot, ușor, ca să vorbesc; Acest cusur îl moștenesc, Pentru că nu îl am de ieri, Nu-l am nici de alaltăieri, Și nici de când aici Tu ești Cu al Tău rob ca să vorbești. Așa sunt eu: mi-e încurcată Vorba și limba, totodată.”
11 Domnul a zis: „Cine-a făcut Gură, la om? Unul e mut, Sau altul surd e, din născare; Unul, poate, vedere n-are, În timp ce altul vede bine. Acuma, te întreb pe tine: Pe cei de care ți-am vorbit, Oare nu Eu i-am întocmit?
12 Tu du-te dar, și nu mai sta, Căci Eu voi fi cu gura ta Și-am să te-nvăț ce să vorbești, Oriunde ai să te găsești.”
13 Moise a zis: „Doamne, trimite Pe cine vrei Tu, prea Mărite.”
14 Domnul, atunci, S-a mâniat Și-apoi, pe Moise, l-a-ntrebat: „Aron Levitul, al tău frate, Nu e acolo? Știu că poate Vorbi ușor. Iată că vine Să te întâmpine pe tine. Atuncea când te va vedea, O bucurie va avea
15 În inimă. Tu îi vei spune Ce ai de spus și îți vei pune, Cuvintele, în gura lui. Ceea ce trebuie să spui, Are să spună el, mereu. Cu gura voastră, voi fi Eu, Și vă voi învăța să știți Ce trebuie să-nfăptuiți.
16 El va vorbi poporului, În locul tău. Menirea lui Este aceea ca să-ți fie – Întotdeauna – gură, ție. Tu ai să ții, pentru popor, Locul de Dumnezeu al lor.
17 Toiagul pentru semne-acum, Să-l iei și să pornești la drum.”
18 Atuncea, Moise a plecat, La socrul său s-a înturnat – La Ietro – și i-a spus: „Mă lasă Să plec acum, din a ta casă, Căci iată, să mă-ntorc voiesc, La frații mei, cari se găsesc Pe al Egiptului pământ, Să-i văd dacă în viață sânt.” Ietro i-a zis: „Fă cum îți place. Din partea mea, du-te în pace.”
19 Domnul, lui Moise, i-a vorbit În Madian: „Iată-au murit Acei care te urmăreau, Cei cari, să-ți ia viața, voiau. Întoarce-te-n Egipt, de-ndat’!”
20 Moise, soția, și-a luat, Pe-ai săi copii, și-apoi i-a pus Călare pe măgari. S-au dus Înspre Egipt, să împlinească Porunca cea dumnezeiască. Moise ținea în mâna lui, Mereu, toiagul Domnului.
21 „Domnul i-a zis lui Moise-apoi: Când, în Egipt, vei fi-napoi, Ai grijă să înfăptuiești Minunile ce le primești, Pe care-n mână ți le pun. Să împlinești tot ce îți spun, În fața Faraonului. Am să-mpietresc inima lui, Iar el, pe-ai Mei, nu-i va lăsa, Să părăsească țara sa.
22 Atunci, lui Faraon, să-i spui: „Ascultă vorba Domnului: „Israel este fiul Meu, Întâi născut. De-aceea, Eu,
23 Să îți vorbesc, acuma, viu Și-ți spun: „Lasă-l pe al Meu fiu Să plece, ca să Îmi slujească! Dacă nu faci să se-mplinească Dorința Mea, precum am vrut, Atunci pe-ntâiul tău născut Îl voi ucide, negreșit!” Când Domul, vorba, a sfârșit,
24 Către Egipt, Moise-a plecat. Dar într-o noapte, s-a-ntâmplat, Că-n locu-n care-a poposit, Pe Domnul, să-L fi întâlnit. Să îl omoare, Domnu-a vrut,
25 Însă Sefora a văzut Ce se întâmplă și, grăbită, Luând o piatră ascuțită, Spre al ei fiu s-a îndreptat Și-apoi, prepuțul i-a tăiat, Cu acea piatră, după care, La ale lui Moise picioare, Prepuțul, ea l-a azvârlit Și totodată, a rostit: „Mi-ești soț de sânge.” Imediat,
26 Domnul, pe Moise, l-a lăsat. Sefora, „Soț de sânge” spuse, Din pricină la ce făcuse, Căci împrejur ea l-a tăiat Atuncea, pe al ei băiat.
27 Astă poruncă a primit Aron, când Domnul i-a vorbit: „Moise, curând, are să vie. Du-te-nainte-i, în pustie.” Aron, îndată, a făcut Așa precum i s-a cerut. Pe Moise – pe fratele lui – Găsindu-l la al Domnului Munte șezând, l-a-mbrățișat Cu drag și-apoi, l-a sărutat.
28 Moise, de-ndată, i-a făcut, Fratelui său, de cunoscut, Cuvintele ce le-a primit Atunci când Domnul i-a vorbit, Și semnele ce trebuiau A fi făcute, când intrau În al Egiptului ținut.
29 De drum, apoi ei și-au văzut Și merseră de-au adunat Bătrânii care s-au aflat În al lui Israel popor.
30 Aron a spus, în fața lor, Cuvintele ce le rostise Domnul, cu Moise, când vorbise. Moise, apoi, la rândul lui, Făcu-n fața poporului, Semnele care i s-au dat.
31 Întreg poporul adunat Atunci, acolo, a crezut Vorbele lor și au văzut Că Dumnezeu a cercetat Pe Israel, căci a aflat De toate câte-a suferit Cât, în Egipt, a fost robit. Toți, fețele, și-au aplecat Și la pământ, s-au aruncat.