1Moise și-Aron, apoi, s-au dus La Faraon, și-astfel i-au spus: „Domnul, Cel care e – mereu – Al lui Israel Dumnezeu, Ție-mpărate, îți vorbește: „Acuma dar, îngăduiește, Să plece-al Meu popor. Să fie Lăsat, să meargă în pustie, Unde voiesc să pregătească Un praznic și să prăznuiască În cinstea Mea, cum se cuvine.”
2Dar Faraon răspunse: „Cine Este Acest Domn, Dumnezeu, Ca de-al Său glas să ascult eu, Și să îl las pe Israel, Să plece, căci așa vrea El? Nu Îl cunosc pe Dumnezeu, Iar pe Israel nu-l las eu, Să plece, cum ați fi voit.”
3Cei doi, atunci, iar au vorbit: „Domnul Evreilor e Cel Cari ni S-a arătat, iar El, Aici la tine, ne-a trimis, Și ce să-ți spunem, El ne-a zis. Deci dă-ne voie, chiar acum, Să mergem, căci avem lung drum: Acesta trebuie să fie, Cale de trei zile-n pustie, Ca jertfe să-I putem aduce, Lui Dumnezeu; să nu ne-apuce, Cumva, mânia Domnului, Și-n urmă – în furia Lui – Cu ciumă, să ne pedepsească Și sabia să ne lovească.”
4Dar Faraon n-a ascultat Și-a zis apoi, înfuriat: „Moise și-Aron! De ce-ncercați Voi, pe Evrei, să-i tulburați Și să-i abateți – am văzut! – Din lucrul ce-l au de făcut?! Plecați acum, din fața noastră, Și mergeți dar, la treaba voastră!”
5A cuvântat Faraon, iară: „Poporul s-a-nmulțit în țară, Iar voi ați vrea să înceteze, Acuma, ca să mai lucreze?!”
6În acea zi – înfuriat – Poruncă, Faraon a dat, Ispravnicilor ce-i avea Peste popor și-asemenea Apoi, și logofeților:
7„Se interzice tuturor, Ca să mai dea, poporului, Paie, care, în munca lui, La cărămizi îi folosesc. Deci paiele cari trebuiesc, Nu se mai dau – precum s-au dat – Ci fiecare-i obligat Să-și strângă paie așadar, Atât cât îi e necesar.
8Voi, însă, nevoiți sunteți, Ca norma să nu le-o scădeți, Ci cereți, cărămizi să facă, La fel ca la-nceput, chiar dacă Acum, poporul e silit S-adune paie. S-a vădit Că toți sunt niște leneși! Iată Pentru ce strigă ziua toată: „Haidem acuma, să ne ducem Și jertfe, Domnului, s-aducem.”
9Acestor oameni, să le dați Mai mult de lucru! Nu-i lăsați De-acum, ca să mai trândăvească, Să n-aibă timp să rătăcească, După năluci, din mintea lor!”
10Atunci, cei puși peste popor – Ispravnicii norodului, Precum și logofeții lui – Ieșiră de la împărat Și tuturor de veste-au dat, Despre porunca ce-au primit. Au zis: „Așa a poruncit, Azi, Faraon: „De-acum, să știți Că paie n-o să mai primiți!
11Voi sunteți astfel, obligați, Ca singuri să le adunați, De unde o să le găsiți. De-acuma dar, să vă grăbiți, Căci trebuie ca să lucrați Tot ca-nainte. Nu uitați, Cum că nimic nu v-a scăzut, Din ceea ce-aveți de făcut!”
12Poporu-atunci s-a răsfirat Și, în Egipt, a căutat Miriște-n locul paielor.
13Ispravnici-i sileau de zor, Țipând mereu: „Să isprăviți, Ce-aveți de lucru! Să munciți, La fel de mult, cum ați lucrat, Atunci când paie, vi s-au dat!”
14Pe logofeții ce-i aveau Evreii – care se trăgeau Din rândul lor – chiar i-au bătut Ispravnicii, căci n-au putut Să își sfârșească lucrul lor. „De ce nu vreți, leneșilor – Țipau mereu – „ca să lucrați, Ca înainte?! De ce stați, Când nici azi, nu ați isprăvit, Ceea ce trebuia-mplinit Încă de ieri? De ce, acum, Nu faceți cărămizi, precum, Mai înainte, ați făcut, S-atingeți numărul cerut?”
15Toți logofeți-atunci s-au dus, La Faraon, și-astfel i-au spus: „De ce te porți așa, cu noi?
16Doar bine știi că, de la voi, Acum, paie, nu mai primim. Dar ni se cere să muncim: „Să faceți cărămizi!”, tot țipă Ispravnicii, în orice clipă. Ba mai mult, iată ce-au făcut: Acuma ei ne-au și bătut!”
17Dar Faraon a zis apoi: „Leneși și trântori sunteți voi! De-aceea ziceți, tot mereu: „Haidem, jertfe, lui Dumnezeu, Să Îi aducem.” Să plecați
18Din fața mea și să lucrați! Să faceți cărămizi, cum știți, Căci paie n-o să mai primiți! Și nu vă scad, leneșilor, Numărul cărămizilor!”
19Când au primit aste porunci, Văzură logofeți-atunci, În ce necaz mare erau, Ce greutăți îi apăsau. „Să faceți dar, necontenit, Așa cum este stabilit Numărul cărămizilor! Nimica, din numărul lor, Nu vi se scade!” – le spuneau Cei care îi supravegheau. „Mereu, să fie împlinită Norma care e cuvenită Zilei de muncă. Vă siliți, Ca norma să o împliniți!”
20Când logofeții au ieșit De la-mpărat, i-au întâlnit Pe Moise și pe-Aron, șezând Mai la oparte, așteptând,
21Și-n felu-acesta le-au vorbit: „Iată că ne-ați nenorocit! Deci să vă vadă Domnul, vrem, Și să vă judece! Suntem Urâți acum, în fața lui – În fața Faraonului – Și a slujbașilor ce-i are. Iar în necazu-acesta mare, Voi ne-ați vârât, prin ce ați spus Și ce-ați făcut! Acum ați pus O sabie, în mâna lor, Ca să omoare ăst popor!”
22Moise se-ntoarse înapoi. Și către Domnul, zise-apoi: „O, Domnul meu, de ce-ai făcut, Acest rău, ce s-a abătut Peste poporul asuprit? Doamne, de ce a trebuit Să mă trimiți la ei, pe mine?
23Căci iată Doamne, văd prea bune, Că după ce eu i-am vorbit, Lui Faraon, cum ai dorit – Adică în Numele Tău – El a făcut și mai mult rău Poporului și n-ai venit Să-l izbăvești, cum ai vorbit.”