1Domnul, lui Moise, i-a vorbit Și iată ce i-a poruncit: „Mai taie două table, iară – Din piatră – ca și prima oară. Eu am să scriu apoi, pe ele, Cuvintele scrise pe cele Pe care-ntâi le-ai căpătat Și pe cari tu le-ai sfărâmat.
2Fii gata, mâine, și-apoi hai În zori, pe muntele Sinai! Pe vârful lui, tu vei ședea, Mâine în zori, în fața Mea.
3Când vei veni, din nou, la Mine, Nimeni nu va mai fi cu tine; Nimeni, pe munte, nu va sta; Nimeni nu se va arăta Pe tot cuprinsul muntelui. Să nu pască, în jurul lui, Atunci, nici turmele de oi Și nici cirezile de boi.”
4Moise – precum i s-a cerut – Grabnic, noi table a făcut. În zori de zi, s-a deșteptat Și, pe Sinai, el s-a urcat. În felu-acesta a-mplinit Poruncile ce le-a primit. În mână, tablele, le-a dus Când a urcat pe munte, sus.
5Domnul S-a pogorât la el Învăluit în noru-acel, Și a rostit, în fața lui Apoi, Numele Domnului.
6Moise, pe Domnul, L-a văzut, Când El, prin față, i-a trecut. Când a trecut pe lângă el, Domnul strigă în acest fel: „Domnul e Dumnezeul care E milostiv, plin de-ndurare; E bun, încet e la mânie, Și plin e de credincioșie!
7Dragostea Lui cuprinde neamuri De oameni, pân’ la mii de ramuri. Fărădelegea e iertată, De către El. Este uitată Și răzvrătire și păcat, Însă, pe cel ce-i vinovat, Nu îl socoate fără vină Și-apoi nevinovat să-l țină. Fărădelegea săvârșită, De-naintași, e pedepsită În linia urmașilor Pân’ la al treilea neam al lor – Ba chiar pân’ la al patrulea, Pedeapsa Lui poate ținea!”
8Îndată, Moise s-a plecat, Pân’ la pământ s-a închinat
9Și-apoi, Domnului, I-a vorbit: „De trecere am dobândit, Doamne, în fața Ta apoi, Te rog, să mergi și Tu cu noi. Acest popor, e-adevărat Că este încăpățânat, Dar iartă-ne, căci am greșit! Fărădelegi ce-am săvârșit, Păcatele ce le-am avut Și tot ceea ce am făcut, Te rugăm, Doamne-a ne ierta Și ia-ne-n stăpânirea Ta!”
10A zis, atuncea, Domnul sfânt: „Iată că fac un legământ! Voi face-n fața tuturor – În fața-ntregului popor – Minuni cum nu s-au pomenit Vreodat’ a se fi săvârșit În neamurile care sânt În țările de pe pământ. Poporul cari e-n jurul tău, Vedea-va, în mijlocul său, Lucrarea Domnului. Oricine Are să vadă cum, prin tine, Lucrări vor fi desfășurate, Care sunt mari și-nfricoșate.
11Ia seama la ce-ți poruncesc! Ia seama la ce îți vorbesc! Din față-ți fi-vor izgoniți Hetiți, Heviți și Iebusiți. Am să-i alung, din fața ta, Pe Canaaniți. Nu îți vor sta Ție-mpotrivă, Amoriții Și n-au să-ți stea nici Fereziții.
12Cu cei care în țară sânt, Să nu faci nici un legământ, Ca nu cumva ei, mai apoi, Să fie-o cursă pentru voi, Dacă aproape se vor ține Când locui-vor lângă tine.
13Din contră, să le dărâmați Altarele! Să sfărâmați Toți stâlpii lor, cei idolești! Tu, la pământ, să le trântești Apoi, toți idolii străini!
14Să nu cumva să te închini În fața altui dumnezeu, Pentru că-ntotdeauna, Eu, Un Domn gelos, am fost și sânt!
15Să nu faci nici un legământ Cu cei ce-n țară locuiesc, Ca nu cumva, când ei curvesc Și jertfe-aduc idolilor, Să vă poftească la a lor Masă, ca să mâncați apoi, Din ale lor jertfe, și voi.
16Să vă feriți ca nu cumva, Soții, să ieie cineva Pentru-ai lui fii, din neamul lor – Din fiicele altui popor – Căci ele pot să îi târască Pe-ai voștri fii, să săvârșească Și ei curvii, asemeni lor, În fața dumnezeilor Pe care ele îi cinstesc!
17De-asemenea, vă poruncesc Să nu se facă, niciodat’, La voi, vreun dumnezeu turnat!”
18„Tu, praznicul azimilor, Să-l ții în luna spicelor. În șapte zile – timp în care Va ține astă sărbătoare – Azimi doar, cum am poruncit – Ca să mănânci – ți-e-ngăduit. Căci tu, în luna spicelor, Din țara Egiptenilor, Ai fost, de Domnul, izbăvit Și din robie slobozit.
19Oricare-ntâi născut, se știe Că trebuie să mi-l dai Mie. Chiar dacă vaca l-a făcut, Chiar dacă oaia l-a născut, Toți cei de parte bărbătească, Mie să Mi se dăruiască!
20Un miel, vei da răscumpărare Pentru întâiul pui ce-l are O măgăriță. De nu vrei Să îl răscumperi, ai să-l iei Și-apoi, de gât, ai să îl strângi, Căci trebuie ca să i-l frângi. Ai să plătești răscumpărare, Întâilor născuți pe care Ai tăi feciori îi vor avea. Să nu vii, înaintea Mea, Cu mâna goală. Să lucrezi
21Doar șase zile, și să șezi A șaptea zi, căutând tihnă, Căci este ziua de odihnă. De-i timpul seceratului – Sau poate al aratului – A șaptea zi să nu muncești – Să stai doar, să te odihnești.
22A săptămânilor serbare, Voiesc s-o țină, fiecare. O altă sărbătoare-apoi, Pe care-o veți mai ține voi, E-a roadelor pământului, La seceratul grâului; Iar sărbătoarea roadelor S-o țineți la culesul lor, Deci la sfârșitul anului.
23Să vină-n fața Domnului, Toți cei de parte bărbătească. Pe an, ei au să trebuiască De trei ori a se prezenta Și-n fața Domnului a sta.
24Din fața ta, le izgonesc Pe neamuri și am să-ți lărgesc Hotarele, iar țara ta – Atâta timp cât tu vei sta În fața Domnului, mereu, De trei ori, precum ți-am spus Eu – Are să fie ocrotită – De neamuri, nu va fi poftită.
25Un dobitoc, dacă-l jertfești În cinstea Mea, să nu-nsoțești Sângele jertfei oferite Cu pâinile ce sunt dospite. Carnea care s-a pregătit, Din jertfa ce a însoțit Masa de Paști, să nu se lase Ținută până-n zori, în case.
26S-aduci în casa Domnului, Pârga din roada câmpului – Primele roade care sânt Luate de pe-al tău pământ. Nu fierbe carnea iedului, În lapte de la mama lui.”
27Domnul, atunci când a sfârșit, Lui Moise, El i-a poruncit: „Să scrii tot ceea ce ți-am spus, Căci legământul Meu e pus Și-ntemeiat pe-aste cuvinte. Eu am să-nchei – să iei aminte! – Cu tine și cu Israel, Acuma, legământu-acel!”
28Pe ale muntelui poteci, Cu Domnul, Moise, patruzeci De nopți și zile-a petrecut. Nici n-a mâncat, nici n-a băut În acest timp. Domnul a scris, Pe table, ceea ce a zis, Adică vorbele ce sânt Cuprinse-n al Său legământ, Pe care l-a făcut atunci, Și care-avea zece porunci.
29Din muntele Sinai, apoi, Moise se-ntoarse înapoi, Cu tablele de mărturie În mână, fără ca să știe Că toată pielea feței lui – Căci îi vorbise Domnului – Acum, puternic strălucea Și că lumină răspândea.
30Aron și-ntregul Israel Când au privit, atunci, la el, Și strălucirea i-au văzut, De teamă-ndată s-au umplut Și nimenea nu îndrăznea, De Moise, a se-apropia.
31Moise-i chemă, grabnic, la el. Aron și ai lui Israel Fruntași, să vină, s-au grăbit, Iar Moise-a stat și le-a vorbit.
32Apoi, toți s-au apropiat, Iar el, poruncile, le-a dat, Așa precum Domnul a spus, Când pe Sinai fusese dus.
33Cu o maramă și-nvelit Fața, când vorba și-a sfârșit.
34Moise, marama, și-o scotea Numai atuncea când mergea În cort, în fața Domnului, Ca să asculte vorba Lui. Apoi, afară când ieșea, Fața, din nou, și-acoperea Și îi spunea lui Israel, Ce-a poruncit Domnul, prin El.
35Fiii lui Israel priveau La fața lui și se temeau, Văzând ce tare strălucea. Moise, atuncea, își punea Marama și-o purta mereu, Până intra la Dumnezeu.