1M-am îndemnat la căutarea Și-apoi, atent, la cercetarea Tuturor câte s-au făcut Pe lume. Astfel, am văzut Că omul cel neprihănit, Cu faptele ce-a săvârșit, Se află-n mâna Domnului; Iar soarta înțeleptului, Cu tot ce face pe pământ, În mâna Lui, de-asemeni, sânt, Precum și dragostea-i aflată Și ura cea înverșunată. Ce-n viitor are să fie, ‘Nainte, bietul om nu știe. Nici înțeleptul, cu-a lui minte, Nu știe ce-i e pus ‘nainte.
2Deopotrivă-n viața lor, Toate se-ntâmplă, tuturor: Omul care-i neprihănit Aceeași soartă-a-mpărtășit Ca și cel rău; cel bun, și el, Ca păcătosul; tot la fel, Cel ce se jură și cel care, Teamă de jurământ nu are; Omul cu sufletul curat, Asemeni celui necurat; Cel care jertfe pregătește, Ca omul care nu jertfește.
3Din toate câte am văzut, Sub soare, eu, că s-au făcut, Iată ce am aflat, anume, Că este cel mai rău, pe lume: Toți – buni sau răi – orice-au făcut, Aceiași soartă au avut. De-aceea, inimile toate Pline-s, mereu, de răutate Și e atâta nebunie În om. Iată că el nu știe Ce va mai fi când, la cei morți, Va trece, prin a morții porți.
4Pe cine, moartea îl scutește?! Cel viu, mereu, nădăjduiește. Un câine viu mai prețuit E, decât leul ce-a murit.
5Cei vii, își știu sfârșitul sorții: Știu că muri-vor, însă morții Nu știu nimic și nu li-e dată Apoi, nimic – nici o răsplată – Căci după ce-au fost îngropați, De toată lumea sunt uitați, Iar viața înainte merge; Chiar pomenirea li se șterge.
6Iubirea, ura, pizma lor Pierit-au. Ei nicicând nu vor Mai avea parte cu cel care E viu, de ce este sub soare.
7Du-te de pâinea ți-o mănâncă, Cu veselie, până încă Mai ești în viață. Bucuros, Bea-ți apoi vinul. Fii voios Pășind pe-al vieții tale drum, Că-n ceea ce faci tu acum, De mult găsit-a Dumnezeu Plăcere. Dar să ai, mereu,
8Hainele albe. Untdelemn, Să ai pe cap – eu te îndemn.
9Gustă din plin viața aceasta Și-alăturea să-ți ai nevasta. În zilele ei trecătoare, În care te trudești sub soare, I-ați partea care ți s-a dat, Pentru tot ceea ce-ai lucrat.
10Tot ce a ta mână găsește, Să facă; însă, voinicește, Cu forță și cu sârguință, Căci în a morții locuință Unde vei merge la culcare, Nu va mai fi nici o lucrare Și n-ai, mâna, pe ce mai pune. Acolo, nu-i înțelepciune; Nu se mai află vreo știință Și nici un fel de chibzuință.
11Am mai văzut apoi, sub soare, Că nu cei iuți sunt acei care Vor alerga; o bătălie N-o iau cei care, vitejie În luptă, au să dovedească, Iar pâinea n-au s-o dobândească Cei înțelepți; asemenea, Cei pricepuți nu vor avea Averi și bogății, vreodată; Cei învățați nu au să poată Să capete bunăvoință, Ajutați doar de-a lor știință. Deci iată, toate câte sânt De om făcute pe pământ, Nu țin de truda lui sub soare, Ci doar de vremi și-mprejurare.
12Căci omul, ceasul, nu îl știe, Năpasta când are să vie Să îl lovească, fără veste, Ci el sărmanul la fel este Ca păsările în laț prinse, Ca pești-n mrejele întinse Căzuți numai din întâmplare.
13Am mai văzut un lucru mare, Pe care, îndrăznesc a spune, Că l-am numit înțelepciune.
14Era o cetățuie mică, Ce nu părea de loc voinică. Puțini erau oamenii cei Ce-o locuiau. Asupra ei, Veni un mare împărat, Puternic, care-a-nconjurat Cetatea și a construit
15Întărituri. Dar s-a găsit Un om sărac, printre acei Care-ntre zidurile ei Au locuit. Săracului, Înțelepciunea minții lui Îi era singura avere. Astfel, doar cu a ei putere, Cetatea a eliberat, Deși nimeni nu l-a luat În seamă, căci sărac a fost. Cine să-l vadă? N-avea rost, Măcar că era înțelept.
16Atunci mi-am zis: „Să fii deștept, Mai bine-i, căci se dovedește Că-nțelepciunea prețuiește Mai mult decât tăria chiar.” Totuși, văzut-am că ăst dar Disprețuit e de bogat, Dacă săracului i-e dat Și astfel, nimeni nu ascultă Înțelepciunea sa cea multă.
17Ale-nțeleptului cuvinte Sunt, pentru inimă și minte – În liniște de-s ascultate – Mai mult ca strigătele toate, Ale celui care răcnește Și-ntre nebuni împărățește.
18Decât o armă de război, Înțelepciunea, să știți voi Că, mult mai mult se prețuiește. Însă mult bine nimicește Un singur păcătos. Deci stați Mereu atenți și privegheați!