1Muștele care-au nimerit În untdelemn și au murit, Desigur că au să-l acrească; La fel are să dovedească – Oricâtă-nțelepciune fie – Numai puțină nebunie.
2E inima-nțeleptului Pusă, mereu, la dreapta lui, Dar cel nebun inima-și are, La stânga. Pe orice cărare,
3Dacă va merge înainte, Acesta tot lipsit de minte, Va fi și o să dea de veste Prin fapte, că nebun el este.
4Când împotrivă-ți se aprinde Mânia celui ce-și întinde, Cu stăpânire brațul său Și peste tine, locul tău Nu-l părăsii, căci te-ntărește Sângele rece – te păzește De mari păcate-n drumul tău.
5Am mai văzut un lucru rău, Ca o greșeală care vine De la acel cari cârma ține:
6E multă nebunie care Stă în dregătorie mare, În timp ce oamenii bogați, Să șadă jos, au fost lăsați.
7Văzut-am mulți robi călărind Dar și pe mulți voievozi când, Asemeni unor robi erau, Pentru că ei, pe jos, mergeau.
8Cel care, groapa altuia, O sapă, va cădea în ea; Cel cari, un zid, a dărâmat, De-un șarpe e apoi, mușcat.
9Acel ce sfarmă pietricele, Va fi rănit, la mâini, de ele. Primejdii l-au amenințat, Pe cel cari, lemne, a tăiat.
10Atunci când fierul e tocit, Dacă rămâne ne-ascuțit Va trebui să-ți îndoiești Puterea. Ai să reușești Să ai izbândă – pot a-ți spune – Numai de ai înțelepciune.
11Când mușcă șarpele, fiindcă, De vrăjitor nu a fost încă Vrăjit, el ce folos mai are Din iscusința sa cea mare?
12Ale-nțeleptului cuvinte Plăcute sunt. Cel fără minte, Cu vorbele sale deșarte, Te va apropia de moarte.
13Primul cuvânt ce va să-i vie, Din gură, fi-va nebunie, Iar vorba și-o va încheia, C-o nebunie și mai rea.
14Torent de vorbe, va vărsa Omul nebun, din gura sa, Măcar că nimenea nu știe Ceea ce-n urmă va să fie. Dar cine, ca să spună, poate?
15Acel cari, drumul spre cetate, Nu îl cunoaște, obosește Văzând ce mult prostul trudește.
16Nefericită-i țara care, Pe un copil în frunte-l are Drept împărat sau voievod, Căci el, la fel ca un nărod, În zori de zi când se trezește, Nepăsător benchetuiește.
17Ferice e de țara care, Un împărat, dintr-un neam mare, Își are-n frunte, iar acei Care sunt voievozi ai ei, Oameni serioși sunt, cumpătați Și la beție nededați, Mâncând la vremea când le cere Trupul, pentru-a avea putere.
18Când mâinile se dovedesc Că-s leneșe, se îndoiesc Grinzile, iar în urmă plouă, Pentru că brațele-amândouă S-au lenevit și au lăsat Casa de s-a dărăpănat.
19Pentru petrecere-i făcut Ospățul. Vinul, am văzut Că, viața o înveselește Și că argintul dăruiește Toate acestea împreună, Celui care argint adună.
20Nu-l blestema pe împărat, Nici chiar în gând; nici pe bogat, În camera-n care te culci, Nu-l blestema, că poate-atunci, Îți va lua vorba rostită, O pasăre, din cer venită, Și astfel solu-naripat Va da pe față-al tău păcat.