1Pâinea pe ape să-ți arunci Și vei putea vedea atunci, Că multă vreme vei umbla Și-apoi, din nou, o vei afla.
2Împarte-ți-o-n multe bucăți – Felii, chiar șapte sau opt, fă-ți – Pentru că tu n-ai nici o știre Când vine vreo nenorocire, Ca să lovească-acest pământ
3Când încărcați de ploaie sânt, Nori-și revarsă apa lor Peste oricare muritor. Copacul, unde va cădea – Spre sud sau nord – veci va ședea Acolo unde, pe pământ,
4Căzut-a. Cine, după vânt, Se va uita, nu o să poată Să-nsămânțeze niciodată, Precum și cel ce s-a uitat La nori, nu a mai secerat.
5Cum nu știi a vântului cale, Cum în pântecul mamei sale Nu știi cum oase i-au crescut Ființei care s-a născut, La fel n-ai să cunoști, mereu, Lucrările lui Dumnezeu.
6Sămânța ți-o vei semăna De dimineață, iar mâna Să n-o lași să se odihnească, Ci până-n seară să trudească, Căci nu știi ce îți izbutește. Nu știi, sămânța de va crește, Sau truda mâinii de-i mai bună; Dar poate-s bune împreună.
7Dulce-i lumina! Ochiul are Plăcere de-a privii la soare.
8Cel care mult o să trăiască, Se bucure! Dar să gândească La cât de multe au să fie Zilele nopții ce-o să vie. Ce va urma, din nou, pot spune Că este doar deșertăciune.
9Fii vesel tinere! Nu sta, Posac, în tinerețea ta. Bucură-ți inima, cât ești Tânăr și vesel să pășești Pe căile ce sunt plăcute Ochilor tăi. Tinere, du-te! Însă să ții minte, mereu, Că pentru toate, Dumnezeu Te va chema la judecată.
10Gonește întristarea toată, Din inimă, și-ndepărtează Răul din trupul tău. Veghează! Zorile vieți-s trecătoare, Iar tinerețea-i pieritoare.