Ecclesiastes 12
1 Ascultă dar, îndemnul meu: Să-ți amintești de Dumnezeu, În anii tăi de tinerețe, Până n-ajungi la bătrânețe Când, apăsat de anii grei, Vei spune: „N-am plăcere-n ei”.
2 Până când încă este soare Și până când lumină are Luna și stelele, șuvoi; Până când norii, după ploi, N-au să revină de îndată, Să-ntunece iar, bolta toată;
3 Până când casa paznici are Și nu-s cuprinși de tremurare – Deci până brațe bune ai; Pân’ pe picioare poți să stai, Mândru, fără să se înmoaie Sub tine și să se-ncovoaie; Până când dinții nu ți-au stat Din al lor veșnic măcinat; Pân’, la fereastra trupului, Pot încă văzătorii lui Să mai privească, liniștit, Căci înserarea n-a venit – Deci până când nu te-au lăsat Ochii și nu s-a încărcat Al tău trup, cu al beznei vid;
4 Până când, încă, nu se-nchid Ușile gurii – buzele – Și poți să-ți strecori vorbele. Când uruitul morii tale Slăbește, atunci și de ale Înaripatelor slab cânt Nopțile tulburate-ți sânt, Iar glasul cântăreților Nu-l mai auzi, răsunător, Ci-năbușit îl prinzi acum.
5 Te temi de înălțimi. De drum, Într-una ești înspăimântat. Te-ntoarce, pân’ n-a apucat Migdalul alb să-ți înflorească În păr și pân’ să se târască, Lăcusta poate; până când Nu îți trec poftele umblând, Pentru că drumul omului Îl poartă către casa lui Cea veșnică, iar bocitori Așteaptă-n uliți, chemători;
6 Până când funia-mpletită Din fir de-argint nu-i dovedită Și trăinicie încă are, Iar aurul acel din care Vasul este făcut, există; Și până când, încă, rezistă Găleata de lângă izvor, Pentru-nsetatul călător; Până când roata de fântână Încă nu ți s-a rupt în mână;
7 Până ești, încă, pe pământ; Până nu intri în mormânt Când duhul fi-va-napoiat Lui Dumnezeu, căci El l-a dat.
8 „O, lipsă de înțelepciune! Totul este deșertăciune!” – A zis, precum un om deștept,
9 Eclesiastul. Înțelept A fost el și a luminat Al său popor. A cercetat, Atent, apoi a adâncit Și zicători multe-a-ntocmit.
10 Eclesiastu-a căutat – Și-n mare parte, a aflat – Cuvinte care sunt plăcute Și-s demne de a fi trecute În carte. A-ncercat să scrie, Cât mai aproape ca să fie De adevăr, vorbele-i toate Voind a-i fi imaculate.
11 Cuvintele-nțelepților Asemeni sunt boldurilor, Dar la un loc de-s rânduite, Cuie bătute-s folosite De un stăpân numai. Deci eu,
12 Îți dau acest sfat, fiul meu: Tot ce îți spun, atent, ascultă. Adună-nvățătură multă, Din lucruri ce am încercat, Aicea, de ți-am arătat. Dacă vei vrea să întocmești Cărți multe, n-ai să isprăvești Cu scrisul; și-apoi te gândește Că-nvățătura obosește Sărmanul trup, când e prea multă.
13 Acuma însă, stai și-ascultă Care-i sfârșitul tuturor, Cel al învățătorilor: Tu, teme-te de Dumnezeu! Păzește-I Legile, mereu! Să nu ieși din porunca Lui! Îndatorirea omului, Aceasta este; căci odată,
14 Domnul va face judecată Și toate faptele-s aduse, Fiind apoi, în față-I, puse. Nimic din ce este ascuns, Nu-i pentru El de nepătruns. Va judeca, din jilțul Său, Ce-ai făptuit – bine sau rău.