1Din negurile de uitare, Prin vremi răzbate o cântare, Spre inimile tuturor. „Cântare a cântărilor” – Acel care-a alcătuit-o – În vremea veche, a numit-o. E Solomon acela care A întocmit astă cântare.
2„Sărute-mă, iubitul meu, Cu sărutarea lui, mereu! Pentru că dezmierdarea lui Întrece gustul vinului.
3Simt mirodeniile tale Cum răspândesc, în a mea cale, Mirosul ce mi-e cunoscut Și cari e-atâta de plăcut. Numele tău e-o minunată Mireasmă, care-a fost vărsată. De-aceea fetele, știu bine Că, te iubesc mereu pe tine!
4Ia-mă cu tine! Să plecăm! Haidem acum, să alergăm! În camerele din palat, Mă duce al meu împărat… Acolo, noi, eu știu prea bine Că, ne vom bucura, de tine. Vom lăuda, fără-ncetare, Neprețuita-ți dezmierdare, Mai mult decât e lăudat Vinul ce-l bem! Am cugetat Cum că pe drept tu ești iubit.
5Sunt neagră, însă negreșit, Frumoasă sunt – fiice pe care Ierusalimul meu le are – Asemeni corturilor lui Cari sunt ale Chedarului, Ca și covoarele pe care Măritul Solomon le are.
6De soare, eu am fost privită. De-aceea, pielea mi-e-negrită, Căci arsă, de privirea lui, Îmi este pielea trupului. Atunci, ai mamei mele fii S-au mâniat și-apoi, în vii, Drept păzitoare m-au adus. Acolo însă când m-au pus, Eu, via mea – via din care Izvoare frumusețea-mi are – Nu am voit să o păzesc.
7Pe tine, pe cari te iubesc Atât de mult, te întreb eu: „Unde-ți paști oile mereu, Și unde oare te oprești Când e-n amiaz’, să te-odihnești?”
8„Tu care ești în ochii mei, Cea mai frumoasă din femei, Dacă acest lucru nu-l știi, Să ieși afară și să vii, Apoi, pe urma oilor; Iar lângă-ale păstorilor Colibe-n șesurile verzi, Du-ți la pășune ai tăi iezi.
9Cu iapa ‘ceea minunată Care fusese înhămată La carul maiestos pe care Măritul Faraon îl are, Am să te-aseamăn eu, pe tine, Căci tu așa ești pentru mine, O, scumpă, a inimii mele,
10Privesc obrajii feței tele Înconjurați de lănțișoare Pe cari mândrul tău gât le are Și nu mă satur să privesc, Cât de frumoasă, te găsesc. Cât de frumos e gâtul tău Cari poartă, împrejurul său, Șireaguri de mărgăritar.
11Din aur, noi vom face dar, Lănțuguri, cu argint stropite, Cari ție-ți vor fi dăruite.”
12„Când împăratul stă la masă, În jurul său, în a lui casă, Își răspândește nardul meu A lui mireasmă, tot mereu.
13Cel cari îmi este prea iubit, E un mănunchi de mir, primit, Cari între sâni mi se-odihnește.
14El, pentru mine, se vădește Un strugure ieșit din viță – Un strugure de măliniță – Asemenea celui pe care Doar valea En-Ghedi îl are.”
15„Iubita mea, nu te privești? Te uită ce frumoasă ești! Îți sunt a ochilor bobițe, Ca ochii unei porumbițe.”
16„Frumos ești, prea iubitul meu! Cât de plăcut ești tu, mereu! Iată verdeața, așternut, Pentru-al nost’ pat, s-a prefăcut.”
17„Cedrii sunt grinzile pe care A noastră casă-acum le are, Iar chiparoșii – drept podele – În ea, ajuns-au pardosele.”