Ecclesiastes 8
1 Dar cine este înțelept, Fiind atâta de deștept Să înțeleagă rostul lor, Al tuturor lucrurilor? Înțelepciunea luminează Obrajii și înseninează Asprimea feței încruntate.
2 Îți spun: „Poruncile ce-s date De împărat, să le păzești, Din pricină că jurat ești În fața Domnului, mereu. Acesta este sfatul meu!”
3 Nu te grăbi, din fața lui – Din fața împăratului – Să pleci și-apoi să stăruiești În rele, ci să te păzești,
4 Pentru că el, putere, are. Cine-i va pune întrebare: „Ce faci?” Mai bine, porunca
5 Păzește-i-o, de nu vrei ca Să fii prins de nenorocire, Căci înțeleptul are știre Când vreme e, de judecată.
6 O vreme-anume e lăsată, Când orice lucru făptuit E judecat și cântărit Și când nenorocirea vine, Gata să-nhațe pe oricine.
7 Omul nicicând nu va afla – Cu el – ce se va întâmpla, Căci nimenea nu îi va spune.
8 El, stăpânire, nu va pune, Vreodată, peste-a lui suflare; Nici peste-a morții zi, nu are Forța de-a pune stăpânire. Nu este nici o izbăvire, În astă luptă. Pe ai săi – Pe toți acei care sunt răi – Nici răutatea n-o să poată, Din gura morții, să îi scoată.
9 Pe toate, eu le-am observat Și inima mi-am îndemnat Să cerceteze, cu ardoare, Toate câte se fac sub soare. Vine o vreme când un om Îl stăpânește pe alt om, Făcându-l mai nenorocit.
10 Atuncea însă, i-am zărit Pe cei răi, îngropați, plecând Înspre odihna lor, plângând; Însă acei care-au lucrat Neprihăniți, s-au depărtat De locul sfânt, ca după toate, Uitați să fie în cetate. Și-aceasta e deșertăciune!
11 Pentru că iute nu se pune, În practică, porunca dată – Decizia ce-a fost luată – Pentru-a stârpi faptele rele, De-aceea plină e, de ele, Mereu, inima omului Și-n stăpânirea răului Ea zace; singura dorință, Îi e, de este cu putință, Să facă numai rău. Dar eu,
12 Totuși, mi-am zis în gândul meu: De-o sută de ori de greșește Cel păcătos și stăruiește Într-una în greșeala lui, Eu știu că fericire nu-i, Decât pentru acela care, De Domnul, stă în ascultare. Temându-se de El, mereu Fericiți fi-vor – vă spun eu.
13 Cel rău nu este fericit, Iar viața nu i s-a lungit Cum crește umbra ce-a fost mică, Pentru că lui nu-i este frică De-Acela care l-a făcut.
14 Încă un lucru am văzut Și iarăși îndrăznesc a spune Că este tot deșertăciune: Sunt mulți oameni neprihăniți Căror le merge – precum știți – Asemeni oamenilor care În rele-și află desfătare; Și tot așa, sunt mulți cei răi Căror, pe ale vieții căi, Le merge parcă au lucrat Doar fapte bune ne-ncetat, Asemeni celui ce-a trudit Să fie doar neprihănit, Înfăptuind doar fapte bune. Și-aceasta e deșertăciune.
15 Am lăudat petrecerea, Căci fericire-aduce ea Bietului om, cât e sub soare, Dând băutură și mâncare. Ea trebuie să-l însoțească, Cât pe pământ o să trudească, În scurta-i viață chinuită Care îi este rânduită.
16 Când, să cunosc, am încercat, Priceperea, și m-am uitat, Atent, la truda omului – Căci pentru el odihnă nu-i Nici zi nici noapte, ci muncește Și fără somn se ostenește –
17 Abia atunci am văzut eu, Lucrările lui Dumnezeu Și-am înțeles că niciodată, Să le priceapă, n-o să poată Vreun om. Chiar de voință are, Ce se întâmplă, azi, sub soare – Câte în jurul său abundă – Nu-i stă-n putință să pătrundă. Oricât de mult o să adune Un înțelept și-apoi va spune „Știu tot ce e și ce-o să fie”, Eu sunt convins că el nu știe.