1Decât ulei mirositor, Cu mult e mai folositor Un nume bun; iar ziua morții Mai bună e, în jocul sorții Predestinată omului, Decât ziua nașterii lui.
2Iată, eu am găsit cu cale Că mersu-n casa cea de jale Mai cu folos are să fie, Decât în cea de bucurie,
3Pentru că doar prin întristare, Inima ta putere are De-a deveni, mereu, mai bună.
4Toți înțelepții își adună, Acolo, inimile lor; Însă ale netoților, În casa veseliei sânt.
5Decât s-asculți dulcele cânt Al celui care e nebun, Este un lucru mult mai bun Să îl asculți pe înțelept, Mustrarea celui mai deștept. Înseamnă-ți ale lui cuvinte!
6Căci râsul celor fără minte Asemeni e spinului care, În foc, pârâie sub căldare. Încă odată pot a spune Că și-asta-i o deșertăciune.
7Averea ce s-a dobândit Prin silă doar, a rătăcit Gândirea celui înțelept, Iar inima celui deștept – Mită primind – a fost stricată.
8Este, de fiecare dată, Mai bun sfârșitul lucrului, Decât e începutul lui. Mai bine cel la suflet bun, Decât un îngâmfat nebun.
9Degrabă nu te mânia Căci locuiește furia Doar în sânul nebunilor.
10Nu zice deci, dojenitor: „Zilele ce s-au încheiat ‘Nainte, cum s-au arătat – Decât cele de azi – mai bune?” Îți spun: nu din înțelepciune Întrebi; vorbești doar, în neștire.
11La fel ca și o moștenire Înțelepciunea prețuiește, Pentru cel care viețuiește Sub cerul de peste pământ.
12Argint și-nțelepciune sânt Asemenea – ocrotitoare – Dar un folos cu mult mai mare, Doar din înțelepciune-i vine Științei, căci prin ea se ține Omul acela care-o are – În timpul vieții – în picioare.
13Atent privește, dragul meu, Lucrările lui Dumnezeu: Putință e de-a fi-ndreptat Ceea ce strâmb a așezat?
14Vesel, în ziua fericirii, Să fii, iar a nenorocirii Ziuă când te năpăstuiește, Cu-nțelepciune te gândește Că Dumnezeu, pe amândouă, Le face și ni le dă nouă, Ca nimic omul să nu știe, Despre ce-n urmă-i va să vie.
15Multe-am văzut – bune și rele – În ceasurile vieții mele. Câte un om neprihănit În curăție a murit, În timp ce-n răutatea lui, Viața nelegiuitului Mai lungă e. Deci mă gândesc Ca acest sfat să-ți dăruiesc:
16„Să nu fii prea neprihănit! Nici prea-nțelept nu-i potrivit Să te arțăi celor din jur. De ce vrei să te pierzi singur?
17Însă te rog să iei aminte: Să nu fii rău și făr’ de minte, Peste măsură! Ci te teme, Ca să nu mori mult prea devreme.”
18Ambele sfaturi să le ții, Căci bune-s ele! Dar să știi: Dacă te temi de Dumnezeu, Din toate vei scăpa, mereu!
19Înțelepciunea-l întărește Pe înțelept și cântărește Mai mult decât zece soldați Într-o cetate adunați.
20Pe tot acest întins pământ, Oameni neprihăniți nu sânt, Cari binele să-l făptuiască Fără ca să păcătuiască.
21Nu lua-n seamă toate cele Câte se spun, ca printre ele Să nu-l auzi pe robul tău, Vorbindu-te, cumva, de rău;
22Doar inima ta are știre Căci și tu, în a ta vorbire, Rău despre alți-ai povestit.
23La toate-acestea m-am gândit Cu-nțelepciune, ne-ncetat. Să le-nțeleg, am încercat Și-am zis: „Voi fi mai înțelept!”, Dar nu am fost mult mai deștept, Căci de-al înțelepciunii pas, Eu tot departe am rămas.
24Mult mai departe e acum Fugită ea, din al meu drum; Pe cât fusese de adâncă, Cu-atât mai mult acum e încă. Dar cine poate s-o găsească? E vreo ființă omenească?
25Grăbit apoi, m-am apucat Și lucrurile-am cercetat, Cu gândul să le înțeleg Și-nțelepciune să culeg Din rostul lor. Cu osebire, Chiar a prostiei rătăcire Și-a nebuniei răutate, Vrut-am să le pricep. Din toate
26Câte să știu m-am străduit, Că mai amară-i – am găsit – Chiar de cum moartea se vădește, Femeia care-adăpostește, În inimă, curse și lațuri Și ale cărei mâini sunt lanțuri. Omul, plăcut lui Dumnezeu, Poate scăpa de ea, mereu; Dar păcătosul este prins De lațul care ea l-a-ntins.
27Eclesiastu-a cercetat Lucruri și iată ce-a aflat Voind să știe al lor rost:
28Mult încercat de trudă-am fost, Dar n-am dat peste ce-am dorit; Căci dintr-o mie, am găsit Un singur om care să-mi steie În față, dar nici o femeie.
29Atunci doar, înțeles-am eu, Că e făcut de Dumnezeu Omul, spre-a fi neprihănit, Numai că fost-a dovedit Că el nu-i dornic să asculte, Umblând cu șiretenii multe.