1Un alt rău, am mai întâlnit:
2De pildă, un om a primit, Din mâna Domnului, avere, Bogății, slavă și putere, Încât nimic nu-i mai lipsește Din tot ce sufletu-i dorește. Însă – precum am văzut eu – Nu e lăsat, de Dumnezeu, Să aibă și vreo bucurie Din ele, căci are să vie Străinul să le folosească Și sufletul să-și veselească. Și-aceasta e deșertăciune Și-un rău, cum nu se poate spune.
3Chiar dacă mult omul trăiește Și-o sută de copii va crește – Oricât în zile ar spori Și-averea i se va mări – Dacă din ce a adunat, Sufletu-i nu s-a bucurat Și dacă nici parte nu are Apoi măcar de-o-nmormântare, Atunci este mai fericită O stârpitură prăpădită, Decât e cel cari a trudit;
4Căci stârpitura a pierit La naștere chiar, iar apoi S-a-ntors în beznă, înapoi,
5Dar soarele nu l-a văzut, Lumina nu i-a cunoscut, Fiind mai bine pentru ea, Decât omului celuia.
6Și chiar de două mii de ani Ar trăi el – având mulți bani Și foarte mare bogăție – Dacă nu are bucurie Să poată a fi fericit, La ce oare, i-a folosit? Atent judecă și socoate: Nu în acelaș’ loc, merg toate?
7E toată truda omului, Doar în folosul gurii lui Și totuși, pofta, niciodată, Să și-o-mplinească, n-o să poată.
8Mă-ntreb: „Cel înțelept ce are, Mai mult decât nebunul, oare?” Sau ce folos a dobândit Omul care-i nenorocit De să se poarte a-nvățat, Față de vii? Ce-a câștigat?
9Mai bine e – te rog să crezi – Ceea ce tu, cu ochii, vezi, Decât pofte neîmplinite Și frământări mari, nesfârșite. Ascultă dar, ce îți voi spune: Și asta e deșertăciune, Ca toate câte-s pe pământ. E numai goană după vânt.
10Ce este omul? E știut, De mult de tot, că e făcut Din lut – faptul e întărit De numele ce l-a primit – Și n-o să poată, cu acel Care-i mai tare decât el, Vreodată, să se judece.
11Atuncea, mă întreb: de ce, Deșertăciunea o sporește Prin vorbele ce le rostește, Dacă nici un folos nu are?
12Și cine, ce va fi sub soare, Poate să-i spună omului, Când se sfârșește viața lui? Iar ca să facă ce e bine Cât timp se ostenește, cine Va ști și-l va-nvăța, vreodată, În viețuirea lui deșartă?