Deuteronomy 7
1 „Atuncea când Dumnezeu are Să te aducă-n țara care O să ți-o dea în stăpânire Și-o vei avea de moștenire, Va izgoni, din fața ta, Neamuri care, în ea, vor sta: O să-i gonească pe Hetiți, Pe Ghirgasiți și pe-Amoriți; Apoi, tot neamul Canaanit, Urmat de neamul Ferezit, De al Heviților popor Și de al Iebusiților. Aceste șapte neamuri mari – Puternice și mult mai tari Decât ești tu – vor fi gonite, Din fața ta și nimicite.
2 Când Dumnezeul tău va vrea, În mână ca să ți le dea – Și le vei bate – tu să știi Ca fără milă-atunci, să fii. Să le zdrobești – făr’ ‘osebire – Pe toate, cu desăvârșire. Cu cei care în țară sânt, Să nu închei vreun legământ.
3 Să nu te încuscrești cu ele – Deci cu popoarele acele. Să nu dai, pentru ai lor fii, Fiicele tale, de soții, Iar pentru-ai tăi fii, să nu iei, Soții, din fete, de la ei,
4 Căci i-ar abate, de la Mine, Pe fiii tăi și îi vor ține, Aproape, de alți dumnezei, La care-acuma slujesc ei. Atunci, a Domnului mânie, În contra ta are să vie Și-ntr-o clipită – negreșit – De El, tu fi-vei nimicit.
5 Iată dar, cum să vă purtați Cu-aceste neamuri: să surpați Altarele ce le-au zidit; Sfărmați stâlpii ce i-au cioplit Pentru-ai lor idoli și tăiați Pomii cari fost-au închinați Zeilor lor. Ardeți, în foc, Chipuri cioplite-n orice loc În care-aveți să le găsiți. Pe toate, să le nimiciți!”
6 „Voi, pentru Domnul, pe pământ Alcătuiți un popor sfânt. Pe-al vostru neam, El l-a ales. Dintre popoare v-a cules Și-apoi, deoparte, ați fost puși Și-n astă țară-ați fost aduși.
7 Nu pentru numărul vost’ mare, V-a ales El, dintre popoare, Căci între ele, voi – vă zic – Sunteți poporul cel mai mic. Domnul, de voi, S-a alipit,
8 Numai pentru că v-a iubit Și-n felu-acesta, El a vrut Ca jurământul Său, făcut Părinților – precum se știe – Acuma, împlinit să fie. De-aceea, El v-a scos afară, Din a robiei casă-amară – Din țara Faraonului – Doar prin puterea mâinii Lui.
9 Să țineți minte, tot mereu, Că numai El e Dumnezeu. El, Domnul, este credincios Și se va ține, ne-ndoios, De tot ce-a spus prin legământ. Nu-Și va călca al Său cuvânt, Căci îndurare dovedește, Față de cel ce Îl iubește, Cari ne-ncetat a împlinit Ceea ce El a poruncit. Domnul se-ndură de-al său ram, Până în al mielea neam.
10 El răsplătește, negreșit, Și celor cari nu L-au iubit. Cei ce-L urăsc n-au păsuire, Ci sunt pândiți de nimicire.
11 De-aceea, să păzești mereu, Legi și porunci, pe care eu Ți le dau azi. Ce-am rânduit, Mereu, să fie împlinit.”
12 „Dacă asculți aste porunci Și le-mplinești, Domnul, atunci, Are să-Și țină legământul Și Își va împlini cuvântul Pe cari l-a spus părinților, Vorbind despre al tău popor. V-a arăta, fără-ncetare – Față de tine – îndurare, Așa precum El a jurat Că îți va face, când a stat Cu-ai tăi părinți, de le-a vorbit.
13 De Domnul, tu vei fi iubit Și fi-vei binecuvântat, Sporind în număr, ne-ncetat. Atuncea, Domnul Dumnezeu Va binecuvânta, mereu, Rodul – din trupul tău ieșit – Precum și ceea ce-a rodit Pământul tău: grâul câmpiei Și untdelemnul, mustul viei, Rodul cirezilor de vite – Care pe câmp sunt risipite În număr mare – iar apoi, Și rodul turmelor de oi. Acestea se vor fi-ntâmplat În țara care a jurat Domnul, părinților, s-o dea, Urmașilor ce-i vei avea.
14 Tu fi-vei binecuvântat, Mai mult ca toți, neîncetat. Nici un bărbat nu vei avea, Sterp, printre-ai tăi; de-asemenea, Nici femei sterpe nu-au să fie; Nici vitele de pe câmpie, Nici oile ce-s ale tele – Sterpe – nicicând, nu vor fi ele.
15 De boli nu ai să fii lovit; De-asemeni, fi-vei ocolit De molime, căci Domnul tău Nu-ngăduie ca peste-al Său Popor, să se abată ele, Ci El – cu molimile-acele – Pe cei ce au să te urască, Are de gând să îi lovească.
16 Popoarele ce le găsești, În țară, să le nimicești, Căci Dumnezeul tău va vrea, În mână ca să ți le dea. Să nu arunci nici o privire – De milă, de compătimire – Spre ele. Să le nimicești! La zeii lor, să nu slujești! Aste popoare, să știi bine Că sunt o cursă, pentru tine.
17 Poate că-n inimă vei spune: „Cum pot eu oare, a mă pune Cu neamurile-acestea cari, Pe lângă mine, sunt mai mari? Cum pot eu, să le izgonesc, Din țara pe care-o primesc?”
18 Mulțimea lor nu te-nspăimânte; Ci tu să îți aduci aminte, De tot ceea ce le-a făcut – Lucruri pe care le-ai văzut – Domnul atunci, Egiptului, Precum și Faraonului.
19 Adu-ți aminte, ne-ncetat, De tot ceea ce s-a-ntâmplat, De-ale Egiptului cărări, De-acele multe încercări, De semne mari și minunate Ce ție ți-au fost arătate. Să-ți amintești, fără-ncetare, De mâna Domnului, cea tare, De brațul Său, mereu întins, Cu cari, de mână, El te-a prins Și din robia cea amară, Pe tine-apoi, te-a scos afară. Deci tu să nu ai nici o teamă, Căci Dumnezeu, de bună seamă, Va face, oricărui popor, La fel ca Egiptenilor.
20 Domnul – ca tu să-i izgonești – Trimite chiar viespi bondărești În contra lor, să îi lovească Și pe deplin să-i nimicească, Din fața ta și nu au unde – De tine – a se mai ascunde.
21 Să nu fii dar, înspăimântat, Că Domnul Cel Înfricoșat – Cel cari îți este Dumnezeu – Cu tine, o să stea, mereu.
22 Când tu, în țară, vei veni – Încet, încet – va izgoni, Domnul, pe neamurile care Vor fi într-ale ei hotare. Nu le vei nimici deodată, Ca nu cumva, suflarea toată, A fiarelor de pe câmpie, Să se-nmulțească și să vie În contra ta, făcându-ți rău.
23 Dar Domnul Dumnezeul tău, În mână o să ți le dea, Iar tu, pe fugă, vei putea Ca să le pui, pe nesimțite, Până când fi-vor nimicite.
24 De-asemeni, ai lor împărați, Ție – în mâini – îți vor fi dați Și șters va fi numele lor, De pe pământ. Nici un popor, Dintre acestea, nu va sta, Vreodată, împotriva ta.
25 Chipuri cioplite-n orice loc, Dacă găsești, arde-le-n foc. La aurul și-argintul care, Un chip cioplit, pe el le are, Tu nu trebuie să poftești Ca nu cumva să te trezești Că sunt o cursă, pentru tine. Acestea sunt – ia seama bine – O urâciune-n fața Lui, Adică-n fața Domnului.
26 Să nu cumva să te apuci Și-n a ta casă să aduci Apoi, un lucru urâcios, Pentru că fi-vei – ne-ndoios – Cu el odată, nimicit. Tu trebuie să fii scârbit De-așa ceva; să te-ngrozești De ele și să te păzești, Căci lucrurile arătate Ajuns-au a fi blestemate.”