Deuteronomy 5
1 Către întregul Israel, Moise-a vorbit, în acest fel: „Să ascultați dar, fiecare, Legea, poruncile pe care Vi le-am dat astăzi și să știți Că trebuie să le-mpliniți, Așa cum ele vă sunt date, Mereu, cu mare scumpătate.
2 Domnul, cu noi, a încheiat Un legământ, când ne-am aflat La muntele Horeb; iar voi
3 Știți că l-a încheiat cu noi – Care suntem aici, în viață – Nu cu părinții – și în față,
4 Din flăcări, Domnul ne-a vorbit, Pe munte. Toți L-ați auzit.
5 Eu, între voi, m-am așezat, Și Dumnezeu, căci v-ați speriat Atunci, de focul Domnului. Eu v-am vestit cuvântul Lui, Căci sus, pe munte, m-am urcat. Domnu-n ăst fel a cuvântat:
6 „Eu, Domnul sunt și sunt mereu, Al lui Israel Dumnezeu. Din al Egiptului ținut, În care, rob, ai fost făcut – Din a robiei casă-amară – Eu Domnul, Eu te-am scos afară.
7 De-aceea, ia aminte bine, Să nu ai – afară de Mine – Alți dumnezei, cumva, vreodată.
8 Nu îți vei face, niciodată, Un chip cioplit, vreo-nfățișare Să semene cu lucruri care Aflate sus, în ceruri, sânt, Sau jos aflate – pe pământ – Ori poate sunt în apa care Își are loc de așezare Mai jos decât acest pământ.
9 La toate-aceste câte sânt, Să nu te-nchini, să te ferești Ca nu cumva să le slujești, Căci al tău Domn și Dumnezeu – Întotdeauna – voi fi Eu; Eu sunt un Dumnezeu gelos Cari pedepsește, ne-ndoios, Greșelile părinților Până și în copiii lor – Al treilea și-al patrulea ram E pedepsit, din neam în neam, La cei cari, ură, Îmi nutresc.
10 Însă, de cei ce Mă iubesc – Și Îmi păzesc neîncetat, Poruncile pe cari le-am dat – Mă-ndur de ei și de-al lor ram, Până la al mielea neam.
11 Să nu ia în deșert, cumva, Sfântul Meu Nume, cineva. Căci Dumnezeu, nepedepsit – Pe cel care a îndrăznit Să ia-n deșert Numele Lui – Nu o să-l lase. Nimănui, Acest fapt, nu-i e-ngăduit Și aspru fi-va pedepsit.
12 Apoi, de ziua de odihnă, Grijă să ai, s-o faci în tihnă. De ea, mereu să-ți amintești, Căci trebuie să o sfințești Întotdeauna, negreșit, Așa cum Domnu-a poruncit.
13 Ai șase zile – precum vezi – În care poți ca să lucrezi Și lucrul să ți-l faci în tihnă.
14 A șaptea zi e de odihnă Și Domnului, Îi e-nchinată. În ea, să nu lucrezi vreodată, Căci săvârșești un lucru rău: Deci nici tu și nici fiul tău, Să nu lucrați. Atunci veți sta. Nu va munci nici fiica ta, Nici robul care te slujește, Nici roaba care locuiește La tine și nici vita care, Sălaș, la tine-n iesle-și are. Străinul care-i pripășit La tine-n casă e oprit Și el, de-asemeni, să muncească. Toți trebuie să se-odihnească Atunci – cu tine – negreșit, Așa cum Domnu-a poruncit.
15 Să-ți amintești, neîncetat, Că și tu, rob, ai fost aflat În al Egiptului ținut, Dar Domnul, liber, te-a făcut. Cu braț întins și mână tare, Din a Egiptului strâmtoare, Te-a scos afară, ți-a dat tihnă. Păzește-I ziua de odihnă Întotdeauna, negreșit, Așa precum a poruncit.
16 Să îți cinstești tatăl și mama, Căci doar așa – ia bine seama – Vei dobândi, pe negândite, În lume, zile fericite, Iar anii vieții ți-i lungești, În țara care o primești – Pe care Domnul ți-o dă ție.
17 Să nu ucizi; iar de curvie,
18 Va trebui să te ferești. De-asemeni, să nu preacurvești.
19 Să nu furi de la nimenea;
20 În urmă, grijă vei avea Ca strâmb, să nu mărturisești Voind să-ți învinovățești Aproapele – seamănul tău.
21 Să nu poftești ce e al său: Să nu poftești la casa lui, Nici la nevasta omului; Să nu poftești, în gândul tău, Roabă sau rob, ori boul său; Măgarul lui, să nu-l poftești Și-asemenea, să nu dorești Vreun lucru care e al său – Care-i al seamănului tău.”
22 Aceste vorbe, le-a rostit Domnul, când vouă va vorbit, Pe muntele Horebului, Șezând în para focului, Fiind, de nor, înconjurat Și-n neguri dese, îmbrăcat. Voi toți, atunci, ați auzit Cuvintele ce le-a rostit – N-a fost nimic adăugat. Totul în piatră-a fost săpat, Iar tablele acele-apoi, Mi le-a dat mie, pentru voi.
23 Atuncea când ați auzit Glasul cel care a venit Din întunericul întins, Când muntele era aprins, Ai voști’ bătrâni și cu cei cari, În seminții, erau mai mari, De mine s-au apropiat Și-n acest fel au cuvântat:
24 „Acum, prin voia Domnului, Noi am privit la slava Lui Și glasul Său l-am auzit, Din para focului ieșit. Azi, auzit-am al Său glas Și totuși, vii, noi am rămas.
25 Cu o-ntrebare noi venim: De ce trebuie să murim? Căci ăst foc mare, negreșit, Pe toți ne va fi mistuit; Iar dacă noi mai auzim, Glasul lui Dumnezeu, pierim.
26 Într-adevăr, e cineva, Care a auzit, cândva, Al Domnului Cel Viu cuvânt, Și să nu intre în mormânt? A auzit oare-al Său glas Și totuși, viu, să fi rămas, Privind la para focului Și ascultând vorbirea Lui?
27 Iată ce vrem noi, de la tine: Apropie-te tu, mai bine, De-al nostru Domn. Porunca Lui, Să vii apoi și să ne-o spui. Vom asculta ce îți va spune Domnul și toți ne vom supune, Făcând precum a poruncit.”
28 Domnul, pe voi, v-a auzit Și-n urmă, El a cuvântat: „Iată că Eu am ascultat Ce-au zis cei care-au fost la tine. Să știi că tot ce-au spus, e bine.
29 O! Numai de le-ar rămânea, Mereu, în inimi, frica Mea, Și să-mplinească, negreșit, Tot ceea ce le-am poruncit, Ca astfel fericiți să fie Și ei și-ai lor fii, pe vecie!
30 Du-te și spune-le: „Plecați! La corturi, să vă înturnați!”.
31 Dar tu rămâi, aici, cu Mine, Căci Eu am să le dau – prin tine – Porunci și rânduieli și legi. Tu trebuie să le-nțelegi Și să-i înveți să le-mplinească, În țara ce au s-o primească.”
32 Luați dar, seama! Negreșit, Să faceți tot ce-a poruncit Al vostru Dumnezeu, acum. Nu vă abateți, nicidecum, Din drumul Său, spre dreapta lui, Ori către stânga drumului.
33 Urmați calea lui Dumnezeu Ca, fericiți, să fiți mereu, Și multe zile să trăiți, În țara pe care-o primiți.”