Deuteronomy 25
1 „Atunci când întâmpla-se-va Că doi se vor certa, cumva – Iar ne-nțelegerea iscată Se cere a fi judecată – Pe cel ce e nevinovat, Să-l lași să plece, imediat; Dar vinovatul dovedit, Are să fie osândit.
2 Pe cel pe care-l dovedești Că-i vinovat, să-l pedepsești. Iată ce trebuie făcut: Cel osândit va fi bătut. Omul care-i judecător, Va cere slujitorilor Care anume-acolo sânt, Să îl întindă la pământ Și pe măsura vinei lui, Să-i deie, osânditului, Doar loviturile cerute De faptele ce-au fost făcute.
3 Când vei lua aste măsuri, Numărul dat, de lovituri, A trece, nu e-ngăduit, De patruzeci, căci înjosit, Fratele tău s-ar arăta Atuncea, înaintea ta.
4 Să nu legi gura boului, La treieratul grâului.”
5 „Atunci când frații se adună Să locuiască împreună, Dacă se-ntâmplă, bunăoară, Ca unul dintre ei să moară Fără să fi avut copii, Nevestei mortului, să știi Că, voie, n-o să i se dea Ca un străin, drept soț, să-și ia. Cumnatul ei are să vie Ca să o ieie de soție.
6 Apoi, întâiul său născut, Pe care ea i l-a făcut, O să îi ieie, mortului, Și numele și-averea lui, Ca să rămână-n acest fel Numele său, în Israel.
7 Când omul, însă, nu va vrea, Pe-a lui cumnată să o ia, Femeia să se ducă are, La a cetății poartă mare – Unde bătrânii se adună – Și-n fața lor, apoi, să spună: „Iată, cumnatul meu nu vrea, Ca de nevastă să mă ia – Așa cum cere dreptul dat De faptul că îmi e cumnat – Și să ridice-n Israel, Numele mortului astfel.”
8 Bătrânii vor chema, de-ndat’, În fața lor, pe-al ei cumnat; Iar dacă omul stăruiește În hotărâri și nu voiește Ca să o ia, spunând: „Nu vreau, Ca de nevastă să o iau”,
9 Atunci se va apropia Cumnata lui și o să-i ia Încălțămintea din picior – Acolo-n fața tuturor – Și-n urmă, pe al ei cumnat, În față îl va fi scuipat, Rostind apoi, în gura mare: „Așa se face celui care Nu îi ridică fratelui, Casa, în urma morții lui!”
10 Iar casa omului acel, Se va chema, în Israel, Drept „casa celui descălțat”.
11 Dacă doi oameni s-au certat Și s-au bătut și a venit Nevasta omului lovit Și vrând să-și scape-al ei bărbat, Mâna a-ntins și-a apucat Pe-acel cari, soțul, îi lovea, De partea rușinoasă, ea
12 Să fie pedepsită-ndată: Mâna să-i fie-atunci tăiată, Și nici o milă să nu ai, Față de ea, când mâna-i tai.”
13 „Tu, două greutăți, la tine – În sacul tău – n-ai voie-a ține. Să nu ai – ca din întâmplare – Una mai mică și-alta mare.
14 Să n-ai, în casa ta dosite, Mai multe efe felurite. Să nu ai – ca din întâmplare – O efă mică și-alta mare.
15 O greutate-adevărată Să ai, de fiecare dată. În casă, de asemenea, O efă dreaptă vei avea, Ca multe zile să trăiești În țara pe care-o primești Tu, de la al tău Dumnezeu, Și să o stăpânești, mereu.
16 Căci orișicine folosește, Măsuri nedrepte, săvârșește O nedreptate și pot spune Că ele sunt o urâciune – Și tot așa vor fi mereu – Pentru-al tău Domn și Dumnezeu.”
17 „Să-ți amintești ce ai pățit Cu Amalec, când ai ieșit Din al Egiptului ținut – Să-ți amintești ce ți-a făcut!
18 Știi că atunci când te-ai aflat Pe drum, pribeag, s-a aruncat Asupra ta, pe dinapoi, Lovind pe cei care-n convoi Erau în coadă, obosiți Și de puteri secătuiți.
19 Atunci când o să ai odihnă – Când Dumnezeu îți va da tihnă – După ce ai să-i nimicești Pe-ai tăi vrăjmași și-ai să primești Țara promisă-n stăpânire Ca să îți fie moștenire, Lui Amalec nu-i da uitare, Ci șterge-i neamul, de sub soare.”