1„Când vei lua în stăpânire Țara, pe care, moștenire, Domnul ți-o dă – atunci când ai, În acea țară, ca să stai –
2Să strângi întâiul rod, din toate Bucatele ce le vei scoate, De pe pământul țării tale Pe care a găsit cu cale, Să ți-o dea Domnul, și să-l pui Apoi, în coș, ca să te sui Cu el, la locu-ales anume, De Dumnezeu, pentru-al Său Nume.
3Să mergi, la preot, și să-i spui: „Mărturisesc azi, Domnului, Că în sfârșit, eu am intrat În țara pe cari a jurat – Părinților mei – Dumnezeu, Că o va da, neamului meu.”
4Preotu-atuncea să îți ia Coșul pe care-l vei avea; Să-l pună-n fața Domnului, Acolo, la altarul Lui.
5După ce, coșul, îl va pune, Iei iar cuvântul și vei spune: „Avut-am tată Arameu, Care pribeag a fost, mereu, Încât ajuns-a, bunăoară, A fi aproape ca să moară. El, cu puțini inși, a venit Și în Egipt a locuit, Pentru o vreme, timp în care Ajunse a fi un neam mare Și în puteri s-a întărit.
6Cât, în Egipt, el a trăit, A fost supus la grea robie – Așa precum bine se știe – Căci i-a fost neamul chinuit, Neîncetat, și asuprit.
7Din acel loc, în urmă, noi, La Domnul, am strigat apoi. El, glasul, ni l-a auzit Și înspre noi, când a privit, Văzut-a chinu-acela mare Și asupririle pe care Le îndura al nost’ popor.
8Din mâna Egiptenilor, Domnul ne-a scos, prin brațu-I tare, Prin semne înfricoșătoare Și prin minuni nemaivăzute Ce doar de El pot fi făcute.
9Ne-a dus în acest loc, în care Azi stăm, iar astă țară mare În care curge, tot mereu, Lapte și miere, Dumnezeu, Nouă, ne-a dat-o-n stăpânire, Să o avem drept moștenire.
10Acuma iată, Domnului, Îi dau rodul pământului – Pe care-ntâi l-am adunat – Din locul pe cari mi l-ai dat Tu Doamne-n astă țară, mie. Acest prim rod, ți-l aduc Ție!” Să-l pui în fața Domnului Și-nchină-te-n ‘naintea Lui, Pentru că Domn și Dumnezeu Îți este și-ți va fi, mereu.
11În urmă, când vei fi sfârșit, Te bucură cu-al tău Levit Și cu străinul care vine – Atuncea – pentru-a fi cu tine, Și cu întreagă casa ta, De ceea ce vei căpăta – De bunurile dobândite Cari, de la Domnul, sunt venite.”
12„După ce strângi, fără-ndoială, Din roade, a ta zeciuială, Când anul zeciuielii vine – Cari tot al treilea-i pentru tine – Tu să o dai Levitului, De-asemenea orfanului, Precum și văduvelor care Vor fi la tine, în hotare, Pentru-a mânca pe săturate, Toți cari vor fi-n a ta cetate.
13În fața Domnului apoi, Iată ce o să spuneți voi: „Din casă-am scos tot ce-i sfințit Și-n urmă, eu le-am oferit Orfanilor, Levitului Văduvei și străinului, Căci astfel, Doamne-am împlinit Ceea ce Tu mi-ai poruncit.
14Nu am mâncat nimic, din ele, În timpurile jalei mele. Nimic n-am întrebuințat Pentru ceva ce-i necurat; Nimic apoi, n-am dăruit, Din ele, oricine-a murit; De al meu Domn și Dumnezeu, Am ascultat, într-una, eu – Așa precum El a lăsat – După porunca ce mi-a dat.
15Privește din locașu-Ți sfânt – Din cerul Tău – către pământ! Privește Doamne, către noi Și binecuvintează-apoi, Întreg poporul Israel Și țara care, pentru el, Ai pregătit-o a fi dată – Precum Tu le-ai jurat odată, Părinților ăstui popor, Când spus-ai că urmașii lor Vor căpăta o țară care – În ea – lapte și miere, are.”
16„Azi, al tău Domn și Dumnezeu Îți poruncește ca, mereu, Poruncile să le-mplinești Și legile să le păzești Din suflet, din inima ta, Atât cât, pe pământ, vei sta.
17Astăzi, tu ai mărturisit Că Domnul este – negreșit – Doar al tău Domn și Dumnezeu, Și că ai să păzești, mereu, Tot ceea ce ți-a poruncit Și tot ce El a rânduit, Iar glasul Său – neîncetat – De tine, fi-va ascultat.
18Azi, Domnul ți-a mărturisit Că ești poporul rânduit A fi mereu al Domnului, Dacă păzești porunca Lui.
19Astfel, deasupra tuturor, Se va-nălța al tău popor. Întâietate vei avea În slavă și de-asemenea, Pe lângă faimă, măreție Urmează ați fi dată ție, Iar între neamuri, pe pământ, Tu ai să fii un popor sfânt Pentru-al tău Domn și Dumnezeu, Așa precum s-a spus mereu.”