1„Când șapte ani trec, fiecare Va trebui să dea iertare.
2Atenție! Iată cum ai, Astă iertare, să o dai: Când veți vesti poporului, Iertarea-n cinstea Domnului, Oricine-și va fi-mprumutat Aproapele, e obligat Ca să îl ierte – negreșit – De împrumutul dăruit. Să nu-i mai ceară, niciodată, Plata ce-i este datorată.
3Doar pe străin, poți să-l silești, La plată; oprit însă, ești, De a-l sili pe frate’ tău – Nu săvârși așa un rău!
4Totuși, la tine, nu cumva, Sărac să fie cineva, Căci fi-vei binecuvântat, De Dumnezeu, neîncetat, În țara ce ai s-o primești Acum, ca să o moștenești.
5Tu trebuie s-asculți, mereu, De al tău Domn și Dumnezeu Și să-mplinești, cu scumpătate, Poruncile ce ți-au fost date.
6De către Domnul, ne-ncetat, Tu fi-vei binecuvântat, Încât vei da cu împrumut La cei care-ți vor fi cerut, Dar tu, nimic, nu ai să iei – Cu împrumut – de la acei. În vremea care va veni, Tu, peste mulți, vei stăpâni, Dar ei nu au să reușească, Asupra ta, să stăpânească.
7Atunci când ai să locuiești În țara pe cari o primești Tu, de la Domnul – și-o să fie, Acolo, prins de sărăcie, Un frate-al tău – să te ferești Ca, inima, să-ți împietrești Față de el. Necontenit, Sprijin să-i dai celui lipsit Și nu-ți închide mâna ta Când, înainte, îți va sta,
8Ci dimpotrivă, să-l ajuți. Deschide-ți mâna să-mprumuți Pe al tău frate, ca astfel, Să poată face față el, Nevoii ce-o să-l încolțească, Să poată și el să trăiască.
9Ai grijă dar, să nu faci rău Și să rostești, în gândul tău: „Anul iertării – cum se știe – Iată, curând, are să vie!” Deci nu cumva, milă, să n-ai, De frate’ tău și să nu-i dai, Căci împotriva ta – mereu – El va striga la Dumnezeu, Și vei ajunge vinovat – În fața Lui – de-acest păcat.
10Tu trebuie ca să îi dai Fratelui tău, ceea ce ai. Când îl ajuți pe frate’ tău, Să nu cumva să-ți pară rău, Căci binecuvântat, mereu, De către Domnul Dumnezeu, Vei fi, în tot ce-ai să lucrezi, Dacă-n ăst fel, tu procedezi.
11Întotdeauna – să se știe – Săraci, în țară, au să fie. De-aceea, azi, când vă vorbesc, Eu, tuturor, vă poruncesc: Deschideți mâna, ne-ncetat, Față de-al vost’ frate aflat În strâmtorare și-n nevoi, Față de cei care, la voi, Săraci vor fi și, negreșit, Față de cel ce e lipsit.”
12„Dacă din frații tăi Evrei – Fie bărbați, fie femei – În strâmtorare, au să vie Și au să ți se vândă ție, Doar șase ani să te slujești De ei și să îi slobozești În anu-al șaptelea apoi, Ca să se-ntoarcă înapoi. Liber să plece, de la tine, Căci slugi, mai mult timp nu-i vei ține.
13Când vremea ce-a fost sorocită – Pentru slujire – e-mplinită, Să nu îi lași să plece-apoi, Cu mâna goală înapoi, Ci tu, când ai să-i slobozești, Cu daruri să îi însoțești.
14Deci din cireadă, ai să iei Aceste daruri pentru ei, Din arie de-asemenea, Din teasc, din tot ce vei avea Prin binecuvântarea care Domnul ți-o dă, fără-ncetare.
15Aminte să-ți aduci, mereu Că ai fost rob, dar Dumnezeu, Din al Egiptului ținut, Te-a scos și, liber, te-a făcut, Pentru că te-a răscumpărat. De-aceea, astăzi, eu ți-am dat Astă poruncă. S-o păzești Și ne-ncetat să o-mplinești.
16Atunci când întâmpla-se-va Să-ți spună al tău rob, cumva, „Eu, de la tine, nu voiesc Să ies și să te părăsesc” – Și astfel îți va arăta Că tu și toată casa ta Sunteți iubiți de către el – Vei proceda, în acest fel:
17Să iei o sulă, să te duci Apoi, la rob și să-l aduci La ușa casei, iar de ea, Urechea – grijă, vei avea – Să i-o străpungi. Omul acel, Mereu, îți va fi rob astfel. Și tot așa, te vei purta, În urmă, și cu roaba ta.
18Nu-ți pară rău, când timpul vine Ca el să plece, de la tine, Căci șase ani, el ți-a slujit, Iar acest timp s-a dovedit A fi de două ori mai mare Decât simbria celui care, Cu plată, fost-a angajat. De Domnul, binecuvântat, Vei fi – de astfel procedezi – În tot ceea ce-o să lucrezi.”
19„Pe orice-ntâi născut – mereu – Să îl închini, lui Dumnezeu, Dacă-i de parte bărbătească Și în cireadă-o să se nască, Sau poate-n turma ta de oi. Pe cel dintâi născut, apoi – Al vacii tale – să nu-l pui La muncă. Lâna mielului Întâi născut, vei fi oprit Ca să o tunzi. Deci, folosit,
20Va fi de către fiecare, Primul născut, doar la mâncare; Și an de an – cu toți ai lui – Omul, în fața Domnului – În locu-n care, se-nțelege Că Dumnezeu îl va alege – O să se ducă, negreșit. Acolo vă e-ngăduit Ca să mâncați – cum s-a cerut – Carnea întâiului născut.
21Când un cusur acesta are – De-i șchiop, sau de vedere n-are, Ori vreo meteahnă a vădit – Nu va fi, Domnului, jertfit.
22Să nu pornești, cu el, pe cale, Ci să-l mănânci în ale tale Cetăți, cu cel ce e curat, Dar și cu cel ce-i necurat, Cum se mănâncă, bunăoară, Carnea de cerb, sau căprioară.
23Doar sângele să nu-l mâncați, Ci, pe pământ, să îl vărsați.”