Deuteronomy 11
1 „Pe al tău Domn și Dumnezeu, Trebuie să-L iubești, mereu. Păzește-I legea, ne-ncetat, Poruncile ce ți le-a dat Și ține rânduiala Lui Și-nvățătura Domnului.
2 Să recunoști – ce n-au putut Ai tăi copii, căci n-au văzut – Pedepsele lui Dumnezeu, Mărimea mâinii Lui, mereu, Și brațul Său întins și tare,
3 Semnele Lui, faptele care Le-a săvârșit, neîncetat – Când, în Egipt, rob te-ai aflat – În contra Faraonului Și împotriva țării lui.
4 Să recunoști – căci ai văzut – Ceea ce Domnul le-a făcut Oștirilor Egiptului, Ce le-a făcut cailor lui Și carelor ce le-a avut – Când, peste toate, a trecut Apele mării Roșii care Au înghițit orice suflare –
5 Și-ntreaga oaste a pierit Doar pentru că te-a urmărit.
6 Să v-amintiți cu toți, mereu, De tot ceea ce Dumnezeu, În fața voastră, a făcut, Când prin pustie ați trecut. Voi, de Datan, să v-amintiți Și de-Abiram – pe care-i știți Că fii lui Eliab îi sânt, Din Ruben – care, de pământ Fură-nghițiți – cum ați văzut – Cu case, cu tot ce-au avut Și au pierit în acest fel, Din mijlocul lui Israel.
7 Cu ochii voștri, ați văzut, Ce lucruri mari, Domnu-a făcut.
8 Poruncile ce le primiți Azi, ne-ncetat să le păziți, Ca să luați în stăpânire Țara – a voastră moștenire –
9 Și zile multe să primiți, Trăind în pace, fericiți. Domnu-a jurat părinților Acestui neam, să le dea lor Și-urmașilor ce au să-i nască, Țara, ca să o stăpânească. Țara va fi a lor avere, Căci în ea curg lapte și miere.
10 Țara pe care o primiți Nu e la fel precum o știți Că este-a Egiptenilor. Știți bine că, în țara lor, Atuncea când voi semănați, Semințele le aruncați Peste ogor și-apoi, udate, Doar cu piciorul, erau toate. Ca-ntr-o grădină, s-a lucrat, Cari este pentru zarzavat.
11 Țara pe care o primiți – Pe care o s-o stăpâniți – Este o țară minunată – Cu munți și văi – cari adăpată Este, de ploaia cerului.
12 Ea e în grija Domnului, Căci peste ea și-a ațintit Privirile, necontenit, De la-nceputul anului Și până la sfârșitul lui.
13 De ascultați necontenit De ceea ce v-am poruncit, Dacă o să-L iubiți mereu Și-o să-L slujiți pe Dumnezeu, Din toată inima apoi – Din suflet – Domnul, pentru voi,
14 În țara voastră, o să cheme – Neîncetat – ploaia, la vreme. Vă va da ploaia timpurie, Precum și ploaia cea târzie. Grâu, veți putea a strânge voi Și must și untdelemn apoi.
15 Cu iarbă bună pentru vite, Vor fi câmpiile-nvelite. Roade vor fi, îmbelșugate, Și veți mânca pe săturate.
16 Când toate o să le primiți, Vegheați să nu fiți amăgiți! Să nu cumva, voi să uitați De Dumnezeu și să urmați Alți dumnezeii, ca să-i slujiți Și lor să vă-nchinați! Să știți
17 Că de cumva, așa veți face, Nu mai aveți parte de pace, Căci peste voi are să vie – Atunci – a Domnului mânie. Cerul va fi închis apoi, Și nu au să mai cadă ploi. Roade, din câmp, nu mai primiți Și-astfel, curând, o să pieriți Cu toți, din acea țară bună, În care Domnu-acum v-adună.”
18 „Cuvintele ce le voi spune, În suflet, vreau ca să le-adune Azi, fiecare dintre voi. În inimi, le purtați apoi; Să le aveți, mereu, ‘nainte, Ca semn de-aducere aminte, Pe mâini și-n fața ochilor,
19 Și să le dați urmașilor. Copiilor, să le vorbiți De ele-atunci când o să fiți Acasă, ca ei să le știe. Când mergeți în călătorie, Când vă culcați, când vă treziți, De-asemenea, să le vorbiți.
20 Vă poruncesc dar, tuturor, Ca pe ușiorii caselor, Cuvintele să le-nsemnați. De-asemenea, să le-ncrustați Pe porți, să le vedeți mereu, Să nu uitați de Dumnezeu.
21 Atuncea, voi o să primiți Zile, în țară, să trăiți, Atât cât cerurile sânt Întinse peste-acest pământ.
22 Iar dacă voi o să păziți Poruncile și le-mpliniți, Dacă-L iubiți pe Dumnezeu Și țineți calea Lui mereu, Dacă, de El, v-ați alipit,
23 Atunci El va fi izgonit Pe toate neamurile cari În țară sunt și-s mult mai tari Decât sunteți, acuma, voi.
24 Oriunde veți păși apoi, Locul acela o să fie Al vostru dar. De la pustie, Pân’ la Liban și, socotit Apoi din Eufrat pornit, Până la marea de apus, Va fi hotarul vostru pus.
25 Nimeni atunci, nu va putea Ca împotrivă să vă stea, Căci Domnul o să răspândească Frica și au să se-ngrozească Cu toți, în țara voastră-apoi, Doar când vor auzi, de voi.”
26 „Prezentă-i toată adunarea: Eu – azi – pun binecuvântarea, În fața voastră. Lângă ea, Blestemul, voi îl veți avea.
27 Atent, asculte fiecare: Parte de binecuvântare, Aveți, de ascultați mereu, Poruncile lui Dumnezeu, Pe care azi, eu vi le-am dat.
28 Dar dacă le veți fi-ncălcat Și nu păziți ce-a poruncit – Legile care le-ați primit – Dacă, de El, vă depărtați, Alți dumnezei ca să urmați, De-acest blestem, voiesc să știți Că, negreșit, veți fi loviți.
29 Când veți lua în stăpânire Țara pe care, moștenire, Domnul vi-o dă, pe-al ei pământ, Să știți că două locuri sânt: Locul dintâi, cu toți îl știm – E muntele zis Garizim. Acolo, binecuvântarea, Să o rostească adunarea. Al doilea loc, este știut Și el; Vă este cunoscut Drept muntele Ebal. În el – Pe vârful muntelui acel – Blestemul, trebuie să știți Ca, doar acolo, să-l rostiți.
30 Dincolo de Iordan, sunt ei – Acolo sunt munții acei, În spatele drumului care, Spre-ale Canaanului hotare, Se-ndreaptă, după cum se știe – Înspre apus – către câmpie, Având Ghilgalu-n fața lor, Alăturați stejarilor Cari ai lui More sunt. Apoi,
31 Peste Iordan veți trece voi, În stăpânire să luați Țara pe care-o căpătați – De la al vostru Dumnezeu – Ca să ședeți în ea, mereu.
32 În țara ‘ceea, voi – atunci – Aceste legi și-aste porunci, Ce vi le dau, să le păziți Și ne-ncetat, să le-mpliniți.”