1„Pe al tău Domn și Dumnezeu, Trebuie să-L iubești, mereu. Păzește-I legea, ne-ncetat, Poruncile ce ți le-a dat Și ține rânduiala Lui Și-nvățătura Domnului.
2Să recunoști – ce n-au putut Ai tăi copii, căci n-au văzut – Pedepsele lui Dumnezeu, Mărimea mâinii Lui, mereu, Și brațul Său întins și tare,
3Semnele Lui, faptele care Le-a săvârșit, neîncetat – Când, în Egipt, rob te-ai aflat – În contra Faraonului Și împotriva țării lui.
4Să recunoști – căci ai văzut – Ceea ce Domnul le-a făcut Oștirilor Egiptului, Ce le-a făcut cailor lui Și carelor ce le-a avut – Când, peste toate, a trecut Apele mării Roșii care Au înghițit orice suflare –
5Și-ntreaga oaste a pierit Doar pentru că te-a urmărit.
6Să v-amintiți cu toți, mereu, De tot ceea ce Dumnezeu, În fața voastră, a făcut, Când prin pustie ați trecut. Voi, de Datan, să v-amintiți Și de-Abiram – pe care-i știți Că fii lui Eliab îi sânt, Din Ruben – care, de pământ Fură-nghițiți – cum ați văzut – Cu case, cu tot ce-au avut Și au pierit în acest fel, Din mijlocul lui Israel.
7Cu ochii voștri, ați văzut, Ce lucruri mari, Domnu-a făcut.
8Poruncile ce le primiți Azi, ne-ncetat să le păziți, Ca să luați în stăpânire Țara – a voastră moștenire –
9Și zile multe să primiți, Trăind în pace, fericiți. Domnu-a jurat părinților Acestui neam, să le dea lor Și-urmașilor ce au să-i nască, Țara, ca să o stăpânească. Țara va fi a lor avere, Căci în ea curg lapte și miere.
10Țara pe care o primiți Nu e la fel precum o știți Că este-a Egiptenilor. Știți bine că, în țara lor, Atuncea când voi semănați, Semințele le aruncați Peste ogor și-apoi, udate, Doar cu piciorul, erau toate. Ca-ntr-o grădină, s-a lucrat, Cari este pentru zarzavat.
11Țara pe care o primiți – Pe care o s-o stăpâniți – Este o țară minunată – Cu munți și văi – cari adăpată Este, de ploaia cerului.
12Ea e în grija Domnului, Căci peste ea și-a ațintit Privirile, necontenit, De la-nceputul anului Și până la sfârșitul lui.
13De ascultați necontenit De ceea ce v-am poruncit, Dacă o să-L iubiți mereu Și-o să-L slujiți pe Dumnezeu, Din toată inima apoi – Din suflet – Domnul, pentru voi,
14În țara voastră, o să cheme – Neîncetat – ploaia, la vreme. Vă va da ploaia timpurie, Precum și ploaia cea târzie. Grâu, veți putea a strânge voi Și must și untdelemn apoi.
15Cu iarbă bună pentru vite, Vor fi câmpiile-nvelite. Roade vor fi, îmbelșugate, Și veți mânca pe săturate.
16Când toate o să le primiți, Vegheați să nu fiți amăgiți! Să nu cumva, voi să uitați De Dumnezeu și să urmați Alți dumnezeii, ca să-i slujiți Și lor să vă-nchinați! Să știți
17Că de cumva, așa veți face, Nu mai aveți parte de pace, Căci peste voi are să vie – Atunci – a Domnului mânie. Cerul va fi închis apoi, Și nu au să mai cadă ploi. Roade, din câmp, nu mai primiți Și-astfel, curând, o să pieriți Cu toți, din acea țară bună, În care Domnu-acum v-adună.”
18„Cuvintele ce le voi spune, În suflet, vreau ca să le-adune Azi, fiecare dintre voi. În inimi, le purtați apoi; Să le aveți, mereu, ‘nainte, Ca semn de-aducere aminte, Pe mâini și-n fața ochilor,
19Și să le dați urmașilor. Copiilor, să le vorbiți De ele-atunci când o să fiți Acasă, ca ei să le știe. Când mergeți în călătorie, Când vă culcați, când vă treziți, De-asemenea, să le vorbiți.
20Vă poruncesc dar, tuturor, Ca pe ușiorii caselor, Cuvintele să le-nsemnați. De-asemenea, să le-ncrustați Pe porți, să le vedeți mereu, Să nu uitați de Dumnezeu.
21Atuncea, voi o să primiți Zile, în țară, să trăiți, Atât cât cerurile sânt Întinse peste-acest pământ.
22Iar dacă voi o să păziți Poruncile și le-mpliniți, Dacă-L iubiți pe Dumnezeu Și țineți calea Lui mereu, Dacă, de El, v-ați alipit,
23Atunci El va fi izgonit Pe toate neamurile cari În țară sunt și-s mult mai tari Decât sunteți, acuma, voi.
24Oriunde veți păși apoi, Locul acela o să fie Al vostru dar. De la pustie, Pân’ la Liban și, socotit Apoi din Eufrat pornit, Până la marea de apus, Va fi hotarul vostru pus.
25Nimeni atunci, nu va putea Ca împotrivă să vă stea, Căci Domnul o să răspândească Frica și au să se-ngrozească Cu toți, în țara voastră-apoi, Doar când vor auzi, de voi.”
26„Prezentă-i toată adunarea: Eu – azi – pun binecuvântarea, În fața voastră. Lângă ea, Blestemul, voi îl veți avea.
27Atent, asculte fiecare: Parte de binecuvântare, Aveți, de ascultați mereu, Poruncile lui Dumnezeu, Pe care azi, eu vi le-am dat.
28Dar dacă le veți fi-ncălcat Și nu păziți ce-a poruncit – Legile care le-ați primit – Dacă, de El, vă depărtați, Alți dumnezei ca să urmați, De-acest blestem, voiesc să știți Că, negreșit, veți fi loviți.
29Când veți lua în stăpânire Țara pe care, moștenire, Domnul vi-o dă, pe-al ei pământ, Să știți că două locuri sânt: Locul dintâi, cu toți îl știm – E muntele zis Garizim. Acolo, binecuvântarea, Să o rostească adunarea. Al doilea loc, este știut Și el; Vă este cunoscut Drept muntele Ebal. În el – Pe vârful muntelui acel – Blestemul, trebuie să știți Ca, doar acolo, să-l rostiți.
30Dincolo de Iordan, sunt ei – Acolo sunt munții acei, În spatele drumului care, Spre-ale Canaanului hotare, Se-ndreaptă, după cum se știe – Înspre apus – către câmpie, Având Ghilgalu-n fața lor, Alăturați stejarilor Cari ai lui More sunt. Apoi,
31Peste Iordan veți trece voi, În stăpânire să luați Țara pe care-o căpătați – De la al vostru Dumnezeu – Ca să ședeți în ea, mereu.
32În țara ‘ceea, voi – atunci – Aceste legi și-aste porunci, Ce vi le dau, să le păziți Și ne-ncetat, să le-mpliniți.”