1„În vremea ‘ceea, m-a chemat Domnul și-apoi, a cuvântat: „Du-te, ia piatră și-o cioplește Și alte table-alcătuiește, Precum cele dintâi erau. Iată de-asemenea, mai vreau, Să faci și un chivot, de lemn. Să faci așa precum te-ndemn: Să iei deci, tablele, cu tine Și-n munte, să le-aduci, la Mine.
2Pe cele două table-apoi, Eu am să scriu iar, pentru voi, Cuvintele ce s-au aflat, Pe tablele ce le-ai sfărmat. Aceste două table noi, Tu, în chivot, le pui apoi.”
3După al Domnului îndemn, Făcut-am un chivot de lemn – Lemn de salcâm am folosit Pentru chivot. Am mai cioplit Și tablele și-apoi, m-am dus – Cu ele-n mâini – pe munte, sus.
4Pe ele, Domnu-a scris, atunci – Ca la-nceput – zece porunci, Adică tot ce a vorbit, Când voi, la munte, ați venit Și-ați ascultat vorbirea Lui, Ieșind din para focului. Mi-a dat apoi, tablele-acele,
5Iar eu m-am pogorât cu ele Și-n urmă, în chivot, le-am pus, Așa precum Domnul mi-a spus.
6De la Berot-Bene-Iacan, Voi ați pornit, în acel an, Și la Mosera v-ați oprit. Aron, acolo, a murit Și-n urmă, fost-a îngropat. Al său fiu, locul, i-a luat; Deci Eliazar – precum se știe – Urmaș i-a fost, la preoție.
7Voi, spre Gudgoda, ați pornit, Unde o vreme-ați poposit. Când tabăra ați ridicat, Către Iotbata ați plecat – În țara-n cari, pe-al ei pământ, Multe și mari pârâuri sânt.
8În acel timp, a despărțit Domnul, de voi, neamul Levit Și a lăsat în grija lui, Chivotul legământului. Leviți-aveau să îl vegheze Și-aveau să binecuvinteze – Stând înaintea Domnului – Poporul, în Numele Lui; Căci neamul lor este menit, Pe Domnul, de a-L fi slujit. Lucrul acesta-l fac, mereu, Precum le cere Dumnezeu.
9Deci a lui Levi seminție Nu are parte de moșie – Nu va avea în stăpânire, Cu ai săi frați, vreo moștenire, Căci Domnu-i moștenirea lui În mijlocul poporului.
10Pe munte-apoi, eu am urcat Și patruzeci de zile-am stat Și patruzeci de nopți. Mereu, Am fost – de Domnul Dumnezeu – Eu, ascultat. Atunci – la fel – Eu fost-am ascultat, de El, Și-a renunțat să mai pornească, Pe voi, ca să vă nimicească.
11Domnul mi-a zis: „Scoală acum, Și pregătește-te de drum. Ai să te duci, în fruntea lui – Adică a poporului – Ca să-și ia țara-n stăpânire Căci Eu le-am dat-o moștenire, Așa cum am făgăduit, Cu-ai lor părinți, când am vorbit.”
12„Acum, Israele, ce are – Al tău Domn – să îți ceară oare, Decât ca să te temi, mereu, De El – de al tău Dumnezeu – Să umbli doar pe calea Lui, Să Îi slujești doar Domnului, Din inimă să Îl iubești – Din suflet – și să Îi păzești
13Poruncile ce ți le-a dat Și legile ce le-a lăsat, Pe care azi, ți le dau ție Ca, fericit, neamul să-ți fie?
14Iată că ceruri și pământ – Cu tot ce au – ale Lui sânt.
15Și totuși, Domnul S-a lipit De-ai voști’ părinți și i-a iubit; Iar după ei, urmară-ți voi, Pe care v-a ales apoi, Dintre popoarele ce sânt Aflate azi, pe-acest pământ.
16Deci împrejur, să vă tăiați Voi, inima, și să nu stați Cu gâtu-nțepenit mereu,
17Pentru că Domnul Dumnezeu E Dumnezeul tuturor. El este Domnul domnilor. Doar El e Dumnezeul tare, Doar El este Domnul Cel Mare Și Dumnezeu-nfricoșat Care, nicicând, nu a cătat La fețele oamenilor Și nu primește darul lor.
18Domnul, dreptate, îi împarte Orfanului și-i ține parte; Pe văduvă o ocrotește, Iar pe străin, El îl iubește Și hrană-i dă și-mbrăcăminte.
19Voi, pe străin – să țineți minte – Să îl iubiți, neîncetat, Căci în Egipt când v-ași aflat, Străini ați fost și voi, mereu.
20Teamă s-aveți, de Dumnezeu, De-al vostru Domn să vă lipiți, Neîncetat să Îi slujiți Și pe-al Său Nume să jurați.
21Nicicând dar, voi să nu uitați Că Domnul este slava noastră. El a făcut, în fața voastră, Mari lucruri și grozave, care Văzute-au fost de fiecare.
22Părinții voști’ când au trecut În al Egiptului ținut – În care, robi ați fost voi prinși – Erau doar șaptezeci de inși. Dar Domnul vostru S-a-ngrijit Ca să sporiți, necontenit, Iar numărul poporului E ca stelele cerului.”