Amos 6
1 „Vai de cei care se vădesc Precum că în Sion trăiesc, Lipsiți de griji! Vai de acei Care pe al Samariei Munte trăiesc adăpostiți, Fiind de orice griji feriți! Vai și de toți aceia cari Se dovedesc a fi mai mari Peste-acest neam care apare Drept cel dintâi între popoare, La cari aleargă neamul cel Din casele lui Israel!…
2 Mergeți la Calne și priviți! După aceea, să fugiți Să vă uitați și la Hamat! Vă pogorâți și până-n Gat, În țara Filistenilor! Cetățile ăstui popor Se-arată mai înfloritoare De cât sunt ale voastre, oare? Sau este mai înfloritor Ținutul dat ăstui popor, Decât se-arată cele două Ținuturi ce vi le-am dat vouă? Ținutul lor este mai mare Decât sunt ale voastre, oare?…
3 Credeți că ziua, destinată Necazului, e depărtată Și-aproape faceți ca să fie A silniciilor domnie.
4 Paturi de fildeș și-au făcut Și stau întinși în așternut, A lene. Iau, din turmă, miei, Ca să mănânce, și viței Cari fost-au puși la îngrășat.
5 Pe-al alăutelor cântat, Ei aiurează și gândesc Că iscusiți se dovedesc, Cum David doar s-a arătat, În instrumente de cântat.
6 Vinul, cu largi pahare-l beau; Cu untdelemn, pe trup, se dau, Iar de al lui Iosif prăpăd Nu se-ntristează și nu-l văd!
7 De-aceea, robi vor fi apoi, Luați fiind prinși de război. Astfel, curmată-o să le fie, Atunci, întreaga veselie.
8 Cel care-i Domn al tuturor Și Dumnezeu al oștilor, Pe Sine Însuși a jurat Și-n acest fel, a cuvântat: „Iacov, cu toată-a lui mândrie, O mare scârbă-Mi face Mie, Și am ajuns să urăsc toate Palatele lui minunate. În mâinile vrăjmașului, Am să dau Eu, cetatea lui, Cu tot ceea ce este-n ea.
9 Dacă-ntr-o casă au să stea Vreo zece oameni – bunăoară – Oameni-aceia au să moară.
10 Când unchiul mortului sosește Ca să-i ia trupul – căci dorește Să-l ardă – și va încerca Să-ntrebe – când va ridica Oasele mortului – pe cel Care, în casă e, cu el, Zicând: „Mai este cineva, Cu tine, în ăst loc, cumva?”, Acela-i va răspunde-ndată: „Aici, nu mai e nimeni, iată!”… Să facă liniște-i va cere Celălalt om, zicând: „Tăcere! Haidem dar, să nu mai vorbim, Ca nu cumva să pomenim, Aici, Numele Domnului!”
11 Iată, după porunca Lui, Casa cea mare-i dărâmată; Nici casa mică nu-i cruțată, Ci în bucăți, de-asemenea, Ajunge-a se preface ea.
12 Caii pot să alerge încă, Dacă se află pe o stâncă? Cu plug și boi, poate – cumva – Marea, s-o are cineva? Atunci, din judecată, voi De ce-ați făcut otravă-apoi, Iar roadele care se țin Doar de dreptate, în pelin?
13 Iată, vă bucurați – vă zic – Numai de lucruri de nimic Și spuneți plini de încântare: „Nu prin tăria noastră, oare, Am dobândit puterea noi?”
14 De-aceea, trimit peste voi – Asupra casei cea pe care Poporul Israel o are – Un neam, de care o să fiți, Fără de milă asupriți, De la intrarea din Hamat, Pân’ la pârâul cel aflat La marginea dinspre pustie. Totul așa are să fie, Căci a vorbit Acel pe care, Drept Dumnezeu, oștirea-L are.”