Amos 5
1 Să ascultați acest cuvânt, Să ascultați ăst jalnic cânt, Pe cari îl fac casei pe care Neamul lui Israel o are!
2 „Iată, a lui Israel fiică Picat-a și nu se ridică. Trântită la pământ e ea Și n-o ridică nimenea.”
3 Așa a zis Cel cari, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu: „Cetatea care o să poată, Oameni, o mie, ca să scoată La luptă, va mai rămânea Doar cu o sută. Apoi cea Care, la luptă, o să poată, Oameni, o sută, ca să scoată, Cu zece doar va rămânea, Din ceata pe cari o avea, Ieșită din casa pe care Neamul lui Israel o are.”
4 Domnul a zis în acest fel Apoi, casei lui Israel: „Hai, căutați-Mă! Veniți, Căci doar așa o să trăiți!
5 Nu spre Betel vă îndreptați Și nu Ghilgalu-l căutați! Nu spre Beer-Șeba treceți voi! Căci în robie, dus apoi, Va fi Ghilgalul negreșit, Iar tot Betelul nimicit.
6 Pe Domnul căutați-L voi Ca să trăiți astfel apoi! Vă temeți, să nu vină foc Care să mistuie-acest loc – Neam al lui Iosif – de îndat’, Fără ca să se fi aflat Nimeni, atuncea, la Betel Pentru a stinge focu-acel!
7 Vă temeți voi, care schimbați Dreptu-n pelin și-apoi călcați Tot adevărul în picioare, Făr’ ca vreo urmă de mustrare, În cugete, să fi avut!
8 Domnul e Cel care-a făcut Cloșca cu pui. Apoi – la fel – Și Orionul, tot de El A fost făcut. Apele care Se află-n necuprinsa mare, De către El, chemate sânt, Să le reverse pe pământ. El este cunoscut în lume, Căci „Domnul”, este al Său Nume.
9 Ca fulgerul, El îi lovește Pe cei tari și îi prăpădește, Iar peste cetățui, de-ndată, Al nimicirii val se-arată.”
10 Ei îl urăsc pe-acela care Îi mustră pentru-a lor purtare, Iar de cel care le-a vorbit Din inimă, ei s-au scârbit.
11 Pentru că în picioare, voi Călcați pe cel sărac și-apoi – După ce v-ați purtat astfel – Luați și grâul de la el, Iată dar ce o să pățiți: Degeaba, case vă zidiți Din pietrele cele cioplite, Căci n-au să fie locuite! Măcar că vii bune aveți, Din vinul lor, nu o să beți!
12 Nelegiuiri multe-ați făcut. Păcatele vi le-am văzut Și fără număr s-au vădit. Pe cel drept, voi l-ați asuprit. Mită mereu ați tot luat Și în picioare ați călcat – Nepăsători – dreptul pe care Acela ce-i sărac îl are.
13 Iată ce trebuie să facă Cei înțelepți, acum: să tacă, Pentru că vremile sunt rele Și se arată timpuri grele.
14 De rău, voi să vă depărtați Și binele să-l căutați, Pentru ca astfel să trăiți Și ocrotire să primiți Din partea Domnului pe care, Drept Dumnezeu, oștirea-L are! Dacă veți face-așa, apoi, Al oști Domn va fi cu voi!
15 Răul, urâți-l și fugiți! Doar binele, să îl iubiți, Căci poate-atunci, Cel cari, mereu, E al oștirii Dumnezeu Va avea milă de-a cea viță Ce-i a lui Iosif rămășiță.
16 De-aceea, Domnul tuturor Și Dumnezeu al oștilor – Acela care S-a vădit Atotputernic – a vorbit: „În toate ale lor piețe Se vor vedea doar triste fețe; La fel, pe ulițele lor, Suspinele bocetelor Au să se-audă-năbușit, Zicând, „Vai! Vai!”, necontenit. Acela care e plugar Va fi chemat la jale, iar Cel care știe să bocească Va fi chemat s-alcătuiască Jelanii pentru morți. În vie,
17 Un mare bocet o să fie, Când Eu voi trece printre voi” – A mai spus Dumnezeu, apoi.
18 Vai de cei care se vădesc Că, „ziua Domnului”, doresc! La ce vă așteptați voi, oare, De la a Domnului zi mare? Când acea zi are să vină, Beznă va fi ea, nu lumină.
19 Veți fi precum omul cel care Fuge – speriat – de-un leu, dar are Să întâlnească-un urs de-ndat’, Iar când crede că a scăpat – În curtea sa când se găsește Și când, de zid, se sprijinește – Un șarpe va veni la el Și-l va mușca pe omu-acel!
20 Când ziua Domnului se-arată, Nu va fi ea, întunecată? Când va veni ea, peste fire, Are să aibă strălucire? Sau când în lume o să vină, Nu-i beznă, în loc de lumină?
21 Urâte-Mi sunt zilele care Le aveți voi, de sărbătoare! Văzut-am, de atâtea ori, Ce adunări de sărbători Știți voi ca să aveți, mereu! De-aceea, nu le sufăr Eu!
22 Jertfe Îmi dați, ce se socot A fi drept ardere de tot; Apoi Mi-aduceți daruri care Menite sunt pentru mâncare. Degeaba-Mi dați jertfele-acele, Căci n-am nici o plăcere-n ele. Iată, vițeii îngrășați, Pe cari veniți ca să Mi-i dați Drept jertfe care au menire De jertfe pentru mulțumire, Nu-Mi sunt pe plac și nu-Mi priesc; De-aceea, nici nu îi privesc.
23 Vuietul cântecelor tale, Ține-l departe de-a Mea cale! Nu pot s-ascult – neîndoios – Sunetul de-alăute scos!
24 Dreptatea curgă ca un râu Și-asemenea unui pârâu, Neprihănirea arătată Să nu vă sece niciodată!
25 Jertfe și daruri de mâncare Mi-ați dăruit voi Mie oare, Când în pustie v-ați aflat Și patruzeci de ani ați stat? Îmi spune tu, casă pe care Neamul lui Israel o are, Ce jertfe tu Mi-ai dăruit, Când prin pustiu ai rătăcit?
26 Voi, pe Sacut o să urcați, Ca să vă puneți împărați, Iar pe Caivan, idoli la care, Mereu aduceți închinare. Îi ridicați ca pe o stea Ce este a aceluia Pe care – precum am văzut – Drept dumnezeu vi l-ați făcut.
27 De-aceea, vreau ca să se știe Că vă voi duce în robie. Dincolo de Damasc apoi, Am să vă duc, robi să fiți voi. Așa va fi căci, negreșit, Domnul e Cel care-a vorbit, Iar Numele-I răsunător E „Dumnezeul oștilor”!”