1Marele preot a-ntrebat: „Așa e, cu adevărat?”
2Ștefan răspunse: „Fraților – Precum și voi, părinților – Vă rog ca să mă ascultați! Al Slavei Domn, cum știți, dragi frați, Lui Avraam S-a arătat – Mai înainte de-a fi stat El, în Haran – când locuia Încă-n Mesopotamia.
3Când Domnul S-a descoperit, În felu-acesta, i-a vorbit: „Din țara și familia ta, Să ieși, căci îți voi arăta, Drumul, pe care să apuci, Și țara-n care să te duci.”
4De la Haldei, el a plecat Și, în Haran, s-a așezat. După ce tatăl i-a murit, Dumnezeu, iarăși, i-a vorbit Și l-a mutat, cum bine știți, În țara-n care locuiți.
5Dar nici un loc n-a stăpânit, Ci doar, i s-a făgăduit Că el, stăpân, are să fie, Pe ea, cu-ntreaga-i seminție, Deși copii, nu a avut, Atuncea când i s-a făcut
6Promisiunea. Dumnezeu I-a spus, cât îi va fi de greu, Seminței lui, fiind robită În altă țară, chinuită, Ani foarte mulți – cam patru sute.
7„Dar după ce vor fi trecute Aceste secole, chiar Eu” – Îi mai spusese Dumnezeu – „Am să îl judec, negreșit, Pe neamul care a-nrobit, Sămânța ta. Pe-ai tăi, apoi, Îi voi aduce înapoi, În țară, ca să locuiască Și-n acest loc să Îmi slujească.”
8Domnul sfârși al Său cuvânt Și-i dete-apoi, drept legământ, Tăierea împrejur. Curând, Avram avu un fiu, iar când Copilul – care s-a numit Isac – opt zile-a împlinit, El, însoțit de cei din jur, Își tăie pruncul împrejur. Isac a procedat le fel Cu Iacov, care-apoi și el, Pe fiii care i s-au dat – Pe patriarhi deci – i-a tăiat Așa precum s-a poruncit Prin legământ. L-au pizmuit,
9Pe Iosif, frații – ați văzut – Și, în Egipt, ei l-au vândut. Dar, Dumnezeu a fost cu el,
10Neîncetat, în locu-acel Și, din necaz, l-a izbăvit. Ba, chiar mai mult: i-a dăruit Înțelepciune, de-a putut Ajunge-a fi bine văzut, În fața Faraonului; Iar astfel, peste casa lui Și peste-a Egiptenilor Împărăție, dregător, Ajunse a fi așezat.
11Tocmai atunci, s-a întâmplat Că foametea a bântuit, Egiptul; ea a mai lovit Întreg Canaanul, mai apoi. Gemeau, sub grelele nevoi, Ai noști’ părinți, căci nu găseau Merinde și, flămânzi, erau.
12Iacov, însă, a auzit Că, în Egipt, s-ar fi găsit Grâne destule și, pe dată, Trimise – pentru prima dată – Pe-ai noști’ părinți, în acea țară.
13Când ei au mers – a doua oară – Iosif se face cunoscut, Fraților săi, și a văzut Și Faraon, atuncea, cine E Iosif și, din ce neam, vine.
14Iosif, apoi, l-a înștiințat, Pe tatăl său, și l-a chemat Să vină, cu familia lui, Să stea-n țara Egiptului. Bătrânul Iacov a plecat – De șapte’șicinci de inși urmat –
15Și, în Egipt, s-a stabilit. Acolo el a și murit Și-apoi, și-ai noști’ părinți, la fel.
16Ei, la Sihem, din locu-acel – În urmă – fost-au strămutați; Iar astăzi sunt înmormântați În locul de mormânt, luat De-Avram – loc ce l-a cumpărat, De mult, pe bani, de la Amor Care-i vânduse un ogor.
17Dar, vremea se apropia Și iată deci, că trebuia Ca tot ce Domnul a vorbit Cu-Avram, să fie împlinit. Norodul, în Egipt, sporise.
18La tron, alt împărat venise. Acesta nu îl cunoștea, Pe Iosif. El nu-l îndrăgea,
19Pe-al nostru neam. A uneltit, În contra lui, și-a chinuit Pe-ai noști’ părinți atât de tare, Încât acești-au fost în stare Ca, pruncii, să își părăsească, Să-i lepede, să nu trăiască.”
20„În vremea ‘ceea, s-a născut Moise, cel care-a fost plăcut, În fața Domnului. Hrănit, ‘Nainte de-a fi părăsit, A fost, trei luni, la tatăl lui,
21Iar fiica Faraonului – După ce fost-a părăsit – La ea, acasă, l-a primit, Crescându-l ca pe-al ei băiat.
22Moise, ușor, a învățat, Acolo-ntreaga-nțelepciune, Pe cari putut-a s-o adune Egiptul. El era om vrednic: În vorbe și-n fapte, puternic.
23Ani, patruzeci, a împlinit, Atunci când gândul i-a venit Să-i cerceteze pe-ai săi frați – Pe-ai lui Israel fii – aflați
24Robi, în Egipt. El a văzut Cum unuia i s-a făcut O nedreptate. Imediat, Parte-i luă și-a răzbunat Pe cel ce fost-a asuprit: Pe Egiptean, el l-a lovit Și l-a ucis. Moise gândea,
25Cum că ai săi frați vor vedea Că, Domnul Dumnezeu, prin el, Va izbăvi pe Israel – Prin brațul său. Dar n-au văzut Și, să priceapă, n-au putut.
26A doua zi, când se aflau Ei, între ei, și se băteau, Moise-a venit și i-a-ndemnat, La pace. El a cuvântat: „Măi oameni, dar voi, frați, sunteți! Atunci, cum oare, de puteți, Unul cu altul, răi, să fiți, Încât să vă nedreptățiți?!”
27Dar, cel care l-a asuprit Pe celălalt, l-a îmbrâncit Zicând: „Ești tu stăpânitor?! Ești, peste noi, judecător?!
28Sau ți-a venit – acuma – bine, A mă ucide și pe mine, Cum l-ai ucis pe Egiptean?!”
29În țara zisă Madian, Atunci când i s-au aruncat Aceste vorbe, a plecat Moise, fiind adânc mâhnit, Și, ca străin, a locuit. Acolo, doi fii, a avut.
30Anii, în goană, au trecut – Cam patruzeci s-au perindat – Un înger când s-a arătat În para unui rug arzând, Pe muntele Sinai. Pe când
31Moise se-apropia, uimit, Din acel rug, a auzit
32Glasul lui Dumnezeu: „Eu sânt Al lui Avram Dumnezeu Sfânt, Al lui Isac și Iacov.” El, Speriat fiind de glasu-acel, Spre rug, nici n-a mai îndrăznit, A mai privi. Domnu-a vorbit:
33„Încălțămintea-ți, din picioare, S-o scoți, pentru că locu-n care Stai tu, acum – acel pământ Pe care-l calci – e un loc sfânt.
34Ascultă-Mă: am văzut Eu, Cum suferă poporul Meu, Azi, în Egipt. I-am auzit Și gemetele, și-am venit, Acuma, să îl izbăvesc. Du-te-n Egipt, îți poruncesc!”
35Pe cel pe care-l lepădară, Atuncea când îl întrebară „Cine te-a pus stăpânitor? Ești, peste noi, judecător?” – Pe Moise deci – Domnu-l trimise; Cu mari puteri îl întărise Și l-a făcut stăpânitor Puternic, și izbăvitor Al lui Israel, ajutat De îngerul întruchipat
36În rug. El a putut, astfel, A-l izbăvi, pe Israel, Din țara Egiptenilor, Unde – în văzul tuturor – Minuni și semne a făcut. Multe minuni au mai văzut, La Marea Roșie, precum Și în pustie, pe-al ei drum, Când, patruzeci de ani, s-au dus.
37Voi știți că acest Moise-a spus, Copiilor lui Israel: „Iată că Dumnezeu, chiar El, O să ridice – la soroc – Din frații voștri, un proroc, Ca mine. Seama să luați: De vorba Lui, să ascultați!”
38Moise acesta e acel Ce-n mijlocul lui Israel – Cu îngerul cari i-a vorbit De pe Sinai și însoțit De-ai noști’ părinți – a căpătat Cuvinte vii și ni le-a dat Nouă apoi. Dar, cum se știe,
39Părinții noștri, în pustie, N-au ascultat, ci înapoi – În inimi – s-au întors apoi, Către Egipt. Ei au cârtit
40Și, lui Aron, i-au poruncit: „Acuma, niște dumnezei, Să ne faci tu! Noi vrem, ca ei, În fruntea noastră să pășească Și ei să ne călăuzească, Pentru că Moise-a dispărut Și nu mai știm ce s-a făcut.”
41Astfel, făcură un vițel Și, pentru idolul acel, Au adus jertfe, au jucat, Și foarte mult s-au bucurat, De lucrul lor. Când a văzut
42Domnul, ceea ce au făcut, Și-a întors fața, de la ei, Lăsându-i pe oameni-acei, Oștii cerești, să se închine, Cum scris e prin proroci, știți bine: „În patruzeci de ani, voi, Mie, Mi-ați adus jertfe, în pustie? Mi-ați adus vite junghiate? Când ai făcut aceste toate, Tu, casă a lui Israel? Lucrat-ai tu, în acest fel?
43Voi, lui Moloh, v-ați închinat – Căci, al său cort doar, l-ați purtat – Și stelei zeului Remfan. De-aceea, Eu – în al Meu plan – Am hotărât să vă strămut, Și-n Babilon am să vă mut!”
44Părinții noștri, cum se știe, Aveau acolo, în pustie, Al întâlnirii cort, făcut Aidoma celui văzut De Moise – cum l-a rânduit Acel care i-a poruncit Să-l facă. Precum știți și voi,
45Părinții noștri, mai apoi, Sub Iosua, cortu-au luat Cu ei, atunci când au intrat În țara mult făgăduită, Ce-a fost, de Neamuri, stăpânită, Pe care Domnul le-a gonit Din fața lor când au venit. Până la David, cortu-a stat, Aici. David a căpătat
46Milă-naintea Domnului, Voind, apoi, să-I facă, Lui, O casă. Domnul l-a lăsat,
47Iar Solomon a ridicat Casa, cum David a dorit.
48Dar Cel Prea-nalt n-a locuit În ea, și nici nu locuiește În ceea ce omul zidește, Precum prorocul a vestit, Atuncea când a prorocit:
49„Ce casă, Îmi veți face, Mie? Cerul Mi-e scaun de domnie, Iar din pământ, Eu Mi-am făcut, Pentru picioare, așternut. Deci, care este locul Meu, Pentru odihnă? Nu tot Eu,
50Cu mâna Mea, am făurit, Toate câte s-au pomenit?…”
51Ștefan continuă a zice: „Sunteți, cu toți, tari la cerbice Și, împrejur, nu v-ați tăiat, La inimi și urechi! Ați stat, Întotdeauna, împietriți Și, tot mereu, vă-mpotriviți Duhului Sfânt. Cum ați văzut, Pe-ai voști’ părinți că au făcut, La fel faceți și voi, acum, Pășind mereu, pe al lor drum!
52Care proroc a fost primit? Și care n-a fost prigonit, De-i voști’ părinți? Ce-aveți de zis? Întotdeauna, i-ați ucis Pe-aceia care au vestit Că vine Cel Neprihănit, Cel care-a fost vândut de voi, Pe care L-ați ucis apoi.
53Voi care, Legea, ați primit-o, Prin îngeri, dar nu ați păzit-o!”
54Când aste vorbe-au auzit, Tăiați, pe inimi, s-au simțit Și-au început ca să scrâșnească Din dinți, gata să îl lovească.
55Ștefan, de Duhul Sfânt umplut, Privind spre ceruri, a văzut Acolo, Slava Domnului, Iar pe Iisus, la dreapta Lui, Stând în picioare. El a zis:
56„Iată că văd cerul deschis! Îl văd, pe Fiul omului, Șezând la dreapta Domnului!”
57Mulțimea s-a înfuriat, Urechile și-a astupat Și, într-un răcnet îndrăcit, Asupra lui, s-a repezit, Împroșcând vorbe de ocară.
58Ștefan fu scos, apoi, afară Din cetățuie. Au luat Pietre, cu toți, și-au aruncat În el, până când a murit. Aceia care l-au lovit – La haine – pază, au lăsat, Pe-un om cari, Saul, s-a chemat.
59Pe când ei, pietre, adunau Și cu furie îl loveau, Ștefan, rugându-se, mai spuse: „Primește al meu duh, Iisuse!”
60Apoi, el a îngenunchiat Și, cu glas tare, a strigat: „Te rog, îi iartă, Domnul meu! Iar de păcatu-acesta greu, Nu ține seamă!” A sfârșit Ruga și-apoi, a adormit.