1Pavel și Sila au trecut Prin Amfipoli, și-au străbătut Și Apolonia apoi. Astfel, ajunseră cei doi, Pân’ la Tesalonic, în care Era o sinagogă mare, Ce adunase mulți Iudei.
2Cum avea Pavel obicei, În sinagogă, a intrat, La rând, trei zile de Sabat Și, din Scriptură, le-a vorbit,
3Dovedind – clar și lămurit – Cum că Hristosul trebuia Să sufere, și-asemenea, Să-nvie. „Deci, acest Iisus, Pe care vi-L vestesc” – a spus Pavel, după toate aceste – „Să știți voi, că Hristosul este.”
4Unii din ei, și-un număr mare De greci, femei de frunte, care Teamă de Domnul au avut, Tot ce-a spus Pavel, au crezut Și au sfârșit trecând apoi, Grabnic, de partea celor doi.
5Iudeii care n-au crezut, De pizmă-ndată, s-au umplut; În jurul lor, au adunat Mulți oameni și-au întărâtat Cetatea. Toți, la unison, Asupra casei lui Iason, Cu furie, s-au aruncat Și să îi prindă-au încercat, Pe Pavel și pe Sila; dar, Truda lor fost-a în zadar.
6Furioși, pentru că nu-i aflară, Pe Iason, ei îl înhățară Și pe câțiva frați. I-au luat Și-n grabă i-au înfățișat, ‘Naintea dregătorilor, Strigând apoi, în fața lor: „Oameni-acești-au răscolit Întreaga lume, și-au venit, Acum, și-aici! După cum știți,
7De Iason, fost-au găzduiți. Ei sunt contra Cezarului! Sunt contra ordinelor lui! La toată lumea, ei au spus Că e alt împărat: Iisus!”
8Astfel, Iudei-au tulburat Întreg norodul adunat, Încât Iason și ceilalți frați,
9Cu greu au fost eliberați, Căci fiecare, negreșit, Să dea zălog, a trebuit.
10Pavel și Sila-au fost luați, Și-apoi, trimiși – de către frați – Noaptea, la Berea. Aici, ei, În sinagogă, la Iudei, Intrară, de cum au sosit.
11Iudei-aceștia i-au primit, Căci inimi mai alese-aveau, Decât cei care se aflau Pe la Tesalonic. Apoi, Ei au primit, de la cei doi, Cuvântul. Râvnă dovedeau, Scripturile, când le citeau, Voind să vadă, lămurit, De-i drept tot ce li s-a vestit.
12Mulți începură-atunci să crează. La fel, multe femei de vază, Din ale Grecilor, crezură Și ucenici, mulți, se făcură.
13Când, la Tesalonic, aflară Iudeii, că cei doi intrară În Berea și că au vestit Cuvântul, grabnic, au venit Acolo și, prin vorba lor, Ei, inima noroadelor, S-o tulbure, au încercat.
14Pe Pavel, frații l-au luat – După această întâmplare – Și îl trimiseră pe mare. La Berea, Sila a rămas, Cu Timotei, în acel ceas.
15Cei ce cu Pavel se porniră, Pân’ la Atena-l însoțiră. Cu bine-ajunseră și-apoi, S-au întors, grabnic, înapoi, A sa poruncă aducând, De-a fi urmat cât mai curând, De Sila și de Timotei.
16Pe când îi aștepta pe ei, Pavel, în duh, s-a-ntărâtat, Văzând cât e de încărcat, De idoli, acel loc. Astfel,
17În sinagogă, vorbea el, În fiecare dimineață, Iudeilor, iar, în piață, Celor pe care-i întâlnea.
18Cu marii filozofi, vorbea, Cari epicurieni erau, Precum și stoici. Mulți ziceau: „Palavragiul, ce voiește? Despre ce, oare, ne vorbește?” Iar alții, când l-au auzit Cum, pe Iisus, el L-a vestit, Au zis, de siguranță plini: „Vestește dumnezei străini.”
19Atunci, mâna, pe el, au pus Și, la Areopag, l-au dus, Unde l-au întrebat apoi: „Putem afla, acum, și noi, Ce-i astă-nvățătură nouă?
20Împărtășește-ne-o și nouă, Fiindcă tu aduci ceva Ciudat, pentru auz. Cumva, Ne spune-acuma, fără frică, Ce vrea aceasta, ca să zică?”
21Cine-n Atena locuia, În altfel, vremea, nu-și trecea, Decât umblând, vești, a căta Și, ceva nou, a asculta.
22Acolo, la Areopag, Pavel vorbitu-le-a cu drag: „Bărbați Atenieni! Voiesc A spune-ntâi, că vă găsesc Foarte religioși. Mergeam
23Și, prin cetate, mă uitam, Atent, la locurile care Le aveți voi, pentru-nchinare. Descoperit-am așadar, În drumul meu, chiar și-un altar, Pe care-i scris, cum am văzut, „Pentru un Domn necunoscut”. Ei bine, ceea ce cinstiți Cu toții, dar fără să știți, Tocmai aceea, vestesc eu.
24Aflați acum, că Dumnezeu, Cel care, lumea, a făcut – Cu tot ce-n ea a fost văzut – Este chiar Domnul cerului, Precum și al pământului, Care, nicicând, n-a locuit, În templele ce le-au zidit Mâini omenești. Lui nu-i slujesc
25Astfel de mâini – nu-i trebuiesc. Căci El este Acela care Dă, tuturor, viață, suflare, Și toate lucrurile. El
26Făcut-a dar, în așa fel, Încât toți oameni-au ieșit Din unul, și au locuit Pământul tot; le-a așezat Vremuri anume, și le-a dat Hotare, locuinței lor,
27Ca orișicare muritor Să-L caute, pe Dumnezeu; Să se silească, tot mereu, Să-L afle, bâjbâind apoi, Deși, aproape e, de noi.
28Prin El, avem noi, viața dar, Și-asemenea mișcarea, iar Ființa, tot prin El, ni-e dată, Precum ai voști’ poeți – odată – De El, în graiul versului, Au spus: „Suntem din neamul Lui.”
29Deci, iată care-i sfatul meu: Dacă, din neam de Dumnezeu, Cum am văzut, ne tragem firea, Atuncea, noi – Dumnezeirea – Trebuie, simplu, s-o privim; Nu trebuie să o gândim A fi la fel aurului, Asemenea argintului, Sau cum sunt pietrele cioplite De către om, meșteșugite, Cu iscusință, cu mult greu.
30Să știți dar, toți, că Dumnezeu Nu ține-n seamă, ce-a făcut Omul, atunci când n-a știut. El iartă deci, orice ființă, De vremile de neștiință, Însă, acum, oamenilor, Le poruncește, tuturor, Degrabă, să se pocăiască Oriunde-ar fi să se găsească.
31A rânduit o zi când, iată, Lumi-i va face judecată, După dreptate, prin Acel Cari fost-a rânduit de El, Și pentru cari a dăruit Dovezi, de netăgăduit, Atuncea când L-a înviat, Dintre cei morți.” Cum au aflat
32Despre-nvierea morților, Zâmbiră batjocoritor, Iar unii au răspuns pe dată: „Despre aceasta, altădată, Să vii, și-atunci, o să-ncercăm, Cu-atenție, să te-ascultăm.”
33Pavel, apoi, i-a părăsit,
34Dar totuși, unii au găsit Că-i drept ce-a spus, și l-au crezut, Și, de-a lui parte, au trecut. Printre aceștia s-a aflat Și Dionisie – chemat Și Areopagitul – iar Alături, o femeie chiar Venit-a, care s-a numit Damaris. S-au mai alipit, Sporind numărul celor doi, Încă mulți alții, mai apoi.