1În urmă, Pavel a plecat, La Derbe, și-apoi a intrat Și în cetatea Listra. El A cunoscut, în locu-acel, Un om pe care l-a-ndrăgit, Cari, Timotei, era numit. Mamă iudeică, el avea, Iar tată, grec. Iaconia
2Și Listra, când îl pomeneau, Numai de bine, îl vorbeau.
3Pavel, de-ndat’ ce l-a văzut, Să-l ia, însoțitor, a vrut. Astfel, tăiatu-l-a-mprejur, Din pricina celor din jur, Căci în acel ținut, erau, Atunci, Iudei mulți, și știau Că grec fusese al său tată. Apoi, la drum, porniră-ndată.
4Pavel, învățături, a dat, La frați, pe unde a umblat, Spunând că „ceea ce primim – Porunci – de la Ierusalim, Cari de apostoli au fost date, Sau de prezbiteri sunt lăsate, Mereu trebuie-a fi păzite.”
5Bisericile, întărite, Erau, în acest fel; creștea Credința lor și le sporea Și numărul, necontenit.
6Fiindcă Duhul i-a oprit Ca să vestească-n Asia Cuvântul, ei, în Frigia Și-n al Galatiei ținut, În mare grabă, au trecut.
7Când au ajuns la Misia, Să intre în Bitinia, Ca să vorbească, au voit, Dar și atuncea, i-a oprit, Duhul Cel Sfânt, al lui Iisus.
8Trecând prin Misia, s-au dus La Troa, unde-au poposit.
9Pavel, pe când a adormit, O viziune a avut. Astfel, un om, el a văzut, Din Macedonia, om care Stătea în față-i, în picioare, Rugându-l: „Vino pe la noi, În Macedonia.” Apoi,
10Înțelegând că ne-a chemat Domnul, prilej am căutat, De-a merge-n Macedonia, Să ducem Evanghelia.
11Din Troa, cu corabia, Ne-am dus în Samotracia Și-adoua zi, am poposit, La Neapolis. Iar am pornit
12Și, la Filipi, am mers – cetate Care-i mai mare între toate Cetățile, cum am văzut, Aflate în acel ținut Macedonean; de-asemenea, Și colonie este ea, A Romei. În Filipi, am stat
13Câteva zile. La Sabat, Noi, din cetate, am ieșit Lângă un râu, unde-am găsit Un loc, pe care l-am crezut, De rugăciune. Am șezut Jos, pe pământ, și am vorbit Femeilor ce le-am găsit Strânse acolo. Între ele –
14Între femeile acele – Fusese una, anumită. Ea, Lidia, a fost numită – Din Tiatira se trăgea. Femeia se-ndeletnicea Doar cu a purpurei vânzare. Era foarte ascultătoare Și teamă a avut, mereu, Față de Domnul Dumnezeu. Inima, Domnul i-a deschis, Să ia aminte la ce-a zis Pavel, femeilor. Îndată,
15Lidia fost-a botezată, Cu toată casa ei. Apoi, Ea ne-a rugat, pe amândoi: „De mă găsiți că-s credincioasă Lui Dumnezeu, în a mea casă, Cu drag, vă rog ca să intrați, Căci vreau, la mine, ca să stați.” Noi, ruga ei, am ascultat-o Și-apoi, acasă, am urmat-o.
16Iată dar, că pe când mergeam, Spre locu-n care ne rugam, O roabă, cu-n duh de ghicit, În calea noastră, a ieșit. „Duhul lui Platon”, se numește Duhul acela, în grecește.
17Roaba aceea s-a luat Pe urma noastră și-a strigat: „Oameni-aceștia, vă spun eu, Că sunt robi ai lui Dumnezeu Cel Prea Înalt, și aduc știre, De calea către mântuire.”
18Mai multe zile, a strigat Ea astfel, până, supărat, Pavel s-a-ntors și i-a vorbit Duhului ei, pentru ghicit: „Eu, în al lui Hristos Iisus Nume, îți poruncesc” – i-a spus, Duhului, Pavel – „negreșit, Să ieși, din ea!” El a ieșit În ceasu-n care-a cuvântat.
19Când au văzut ce s-a-ntâmplat, Stăpânii roabei au știut, Că un câștig le-a dispărut. De-aceea, ei au alergat, Pe Pavel, de l-au înhățat – Și-apoi, pe Sila – și i-au dus Până-n piață, și i-au pus, În mâinile fruntașilor.
20Apoi, dați, dregătorilor, Au fost, și-n acest fel, le-au spus: „Iată-i, pe cei ce i-am adus, Cari stârnesc zarvă, în cetate. Din veștile, de noi, aflate, Știm că-s Iudei și că vorbesc
21De datini, ce nu trebuiesc, Ca noi – romani – să le aflăm Și, nicidecum, să le urmăm.”
22Întreg norodu-nfuriat, În contra lor, s-a ridicat Și-atuncea, dregători-acei Au poruncit ca, de pe ei, Să smulgă hainele, de-ndată, Și, cu nuiele, să îi bată.
23Bătuți fiind, au fost luați Și-apoi, în temniță, băgați, Iar temnicerului, i-au dat – Atunci când i-au întemnițat – Aspre porunci, atent să fie, Spre a-i păzi, cu strășnicie.
24Acesta, când a auzit, Ceea ce i s-a poruncit, Îi duse de i-a încuiat, În beciul care s-a aflat Mai înlăuntru – cum i-au spus – Și, în butuci, apoi, le-a pus Picioarele. Când a sfârșit, Plecă acasă, liniștit.
25Pavel și Sila se rugau, La miezul nopții, și-nălțau Cântări de slavă, tot mereu, Spre lauda lui Dumnezeu. Cei care-nchiși, cu ei, erau, În liniște, îi ascultau.
26De-odată, ca stârnit de vânt, Mare cutremur de pământ Pornitu-s-a, de s-a simțit Cum temnița s-a zguduit, Din temelie, dezlegați Fiind toți cei întemnițați.
27Când temnicerul s-a sculat Și a văzut ce s-a-ntâmplat – Cum lanțurile-au căzut jos, Cum s-au deschis uși – iute-a scos, Sabia, de la cingătoare, Căci a voit să se omoare, Crezând că prinșii au fugit.
28Atuncea, Pavel i-a vorbit: „Să nu îți faci, cumva, vreun rău, Ci sabia, la locul său, Așeaz-o! Nimeni n-a fugit!”
29Când temniceru-a auzit Aceste vorbe, a cerut O lumânare și-a văzut Că totu-i precum i s-a spus. Speriat, atuncea, el s-a dus, La Pavel și Sila. Apoi, Îndată-n fața celor doi, Jos, la pământ, s-a aruncat;
30I-a scos afar’ și i-a-ntrebat: „Ce pot să fac? Ce-am de-mplinit, Ca și eu să fiu mântuit?”
31Atunci, Pavel și Sila-au spus: „Să crezi doar, în Domnul Iisus, Și mântuire-i căpăta Tu, și cu toată casa ta.”
32Astfel, Cuvântul, i-au vestit, Cuvânt care a fost primit Și de toți cei din casa lui.
33La casa temnicerului, Ei merseră, în acel ceas De noapte, unde-au și rămas. Chiar temnicerul a spălat Ale lor răni, și, botezat, A fost și el, și-ntreaga-i casă.
34I-a așezat, apoi, la masă, Și, bucurie, au avut, Pentru că-n Domnul, au crezut.
35Când au venit ai zilei zori, Trimis-au – marii dregători – Pe-ai lor slujbași, care purtau Nuiele și cari se chemau „Lictori”, grecește. Ei s-au dus Și, temnicerului, i-au spus: „Lasă-i, pe oamenii acei, Să plece!” El s-a dus la ei,
36Și-a zis, lui Pavel, imediat, Ce ordine, a căpătat: „Iată că liberi, voi sunteți! Plecați în pace, unde vreți, Căci dregătorii v-au iertat Și, libertatea, v-au redat.”
37„Deci, după ce, bătuți, am fost”– Le zise Pavel – „fără rost Și fără să fim judecați, În temniță, am fost băgați, Acuma, iată, am ajuns Să ne dea drumul, pe ascuns! Dar noi suntem romani, măi frate, Și-n felu-acesta, nu se poate! Să vină dregători-acei, Și-afară, să ne scoată ei!”
38Cei ce purtau nuiele-au dus, Aceste vorbe, și le-au spus, Îndată, dregătorilor. Când auziră spusa lor, Aceștia s-au înspăimântat Aflând că au întemnițat
39Niște romani. Deci, au venit, Și, cu blândețe, au vorbit, Să-i potolească, pe cei doi. I-au scos afară, iar apoi, Să părăsească, i-au rugat,
40Cetatea lor. Ei au intrat – Din temniță când au ieșit – La Lidia, unde-au vorbit Cu frații și i-au mângâiat, Și-abia în urmă, au plecat.