1David a zis: „E cineva, Care a mai rămas, cumva, Din a lui Saul casă, oare? Să mergeți dar, în căutare Și de cumva o să-l găsiți, Cu el, la mine, să veniți, Pentru că am în gând, un plan, Din pricina lui Ionatan. Acelui om, vreau să-i fac bine. Plecați și-aduceți-l la mine!”
2Saul, un slujitor, avea. Acesta, Țiba, se numea. Slujbașii, iute-atunci, s-au dus Și-apoi pe Țiba l-au adus. „Țiba, te cheamă?” – l-a-ntrebat David, pe om, iar el, de-ndat’, Răspunse: „Da, așa îl cheamă, Pe al tău rob, de bună seamă.”
3„Spune-mi, mai este cineva – Dintre-ai lui Saul fii – cumva, Față de care s-arăt eu, O bunătate, tot mereu, Asemenea cu cea pe care Doar Dumnezeu numai o are?” Țiba a spus: „Din câte știu, Doar Ionatan mai are-un fiu, Și-acela este slăbănog Căci, de picioare, e olog.”
4„Unde se află?” – a-ntrebat David apoi. „El e aflat, În casa lui Machir, cel care, Pe Amiel, părinte-l are, Și locuiește-n Lodebar” – Răspunse Țiba. „Du-te dar” –
5Îi zise David – „pân’ la el.” Pe Țiba la trimis, astfel, La Lodebar și-a poruncit Ca să-i aducă, negreșit, De la Machir – de la cel care, Pe Amiel, părinte-l are – Pe al lui Ionatan băiat. Țiba, îndată, a plecat, Spre Lodebar, să împlinească Porunca cea împărătească.
6Mefiboșet – acela care, Pe Ionatan, părinte-l are Și-apoi pe Saul – a venit, La David, cum i-a poruncit. În fața lui, s-a închinat, Iar el, pe nume, l-a chemat: „Vino Mefiboșet!” – i-a spus. „Iată, sunt robul tău, supus” – Zise Mefiboșet, speriat.
7„Apropie-te!” – l-a-ndemnat David apoi. „De bună seamă, Nu trebuie să ai vreo teamă, Pentru că te-am chemat la mine, Cu gândul de a-ți face bine, Așa precum aveam în plan, Din pricina lui Ionatan. Vreau ca să-ți fie dăruite Pământurile stăpânite, Cândva, de Saul. Vei avea – Mereu – un loc, la masa mea.”
8Mefiboșet s-a închinat Și-apoi, pe David, l-a-ntrebat: „Cine sunt eu dar, pentru tine, Încât să te apleci, spre mine? Căci eu știu bine cine sânt: Un câine mort, de pe pământ.”
9David, pe Țiba, l-a chemat Și-n acest fel, a cuvântat: „Iată că dau, în stăpânire, Toată-a lui Saul moștenire, Celui din casa lui ieșit, Cari e, Mefiboșet, numit!
10De-acum, tu trebuie să știi Căci cu-ai tăi robii și cu-ai tăi fii, Va trebui, sprijin, să-i dați, Prin faptul că o să-i lucrați Pământul care i-a fost dat, De-acum încolo, ne-ncetat, Pentru ca, pâine – tot mereu – Să aibă-n felu-acesta. Eu Am să păstrez, de-asemenea, Un loc al său, la masa mea.” Țiba avea mai mulți feciori, Precum și robi, drept slujitori. El, cincisprezece fii, avea Și douăzeci de robi ținea.
11În urmă, el s-a închinat Și-n acest fel, a cuvântat: „Află că robul tău, îndată, Va împlini porunca dată De către al său împărat.” De-atunci, Mefiboșet a stat, Mereu, la a lui David masă Și a mâncat la el acasă, La fel ca și copiii lui, Ca fiii împăratului.
12Mefiboșet, un fiu, avea. Acesta, Mica, se numea. Fiii pe care i-a avut Țiba – și cei care-au șezut În casa lui – s-au dovedit Că robi au fost necontenit, Pentru Mefiboșet. De-atunci –
13Precum a dat David porunci – Doar la Ierusalim a stat Mefiboșet, la împărat, Căci era oaspetele lui, La masa împăratului. Mereu, fusese slăbănog, Căci de picioare-a fost olog.