1Când cel ce fost-a-nscăunat, Peste Amon, ca împărat, Muri, în locu-i a venit Feciorul său, de a domnit. Hanun, e numele purtat De către noul împărat.
2David a zis: „La rândul meu, Acum, am să arăt și eu Bunăvoință lui Hanun, Căci și-al său tată a fost bun, Față de mine, ne-ncetat. Astfel, așa cum s-a purtat Cu mine – în trecut – Nahaș, La rându-mi, cu al său urmaș, La fel am să mă port și eu, Și am să-i dau sprijinul meu.” Apoi el, slugi, a repezit, Pân’ la Hanun, căci a dorit Să-l mângâie-n durerea lui, Dată de moartea tatălui. Când slujitorii au intrat În țara lui Amon, de-ndat’,
3Toți oamenii aceia cari Peste-Amoniți erau mai mari, S-au dus pân’ la Hanun și-au zis: „Tu crezi că David i-a trimis Pe slujitorii săi – la tine – Ca să te mângâie? Ei bine, Noi nu credem așa ceva! Este cu totul altceva: David trimite-astă solie, Căci el dorește ca să știe Cum e cetatea și-a ei pază, Iar după ce o cercetează, Încredințat fii că pornește Încoace, și o nimicește.”
4Hanun, atuncea, i-a-nhățat Pe slujitori și le-a tăiat Bărbile, doar pe jumătate; Și hainele le-au fost tăiate, Până la coapse, și-napoi – La David – i-a trimis apoi.
5David fusese înștiințat De tot ceea ce s-a-ntâmplat Și niște oameni a trimis În fața lor, prin cari le-a zis: „La Ierihon să vă opriți Și-acolo să v-adăpostiți Pân’ vă va crește barba iar, Și-apoi să vă întoarceți dar.”
6Toți Amoniți-au priceput Cum că prin ceea ce-au făcut, Ajuns-au ca, urâți, să fie, De-a lui Israel seminție. De-aceea, oameni și-au tocmit Și de război s-au pregătit, Iar pedestrimea adunată, Din Siria a fost luată. Erau la douăzeci de mii Dintre ai Siriei copii. Unii, din Bet-Rehob, veneau; Alții, din Țoba, se trăgeau; De la cel care-nscăunat A fost, în Maca, împărat, O mie de oșteni chemară, Iar doisprezece mii luară Dintre aceia care sânt Aflați pe-al Tobului pământ.
7David fusese înștiințat De tot ceea ce s-a-ntâmplat, Și-astfel Ioab – acela care, Peste oștiri era mai mare – Trimis a fost, în contra lor, Cu oștile Evreilor. Cei care, cu Ioab, erau, Oameni viteji, se dovedeau.
8Când Amoniții i-au zărit, În mare grabă au ieșit Și-n linie – pentru război – S-au așezat cu toți apoi, Chiar lângă poarta de intrare, Pe cari cetatea lor o are. Oastea din Siria luată, În câmp fusese așezată, Căci la un loc s-au adunat Cei cari din Țoba au plecat, Cei de la Maca, din Rehob, Precum și cei veniți din Tob.
9Ioab a înțeles, de-ndat’, Ce luptă are de purtat, Știind că se va bate-apoi, Și înainte și-napoi. O ceată-atuncea, și-a ales Și pe-acei oameni i-a trimes, În contra Sirienilor.
10A așezat, conducător, Pe restul oștii adunate, Pe Abișai – pe al său frate – Care să țină, în război, Piept, Sirienilor. Apoi,
11El zise, către Abișai: „Tu, neclintit, voiesc să stai. Dar dacă întâmpla-se-va Că Sirieni-or fi, cumva, Mai tari, decât sunt eu, să știi Că-n ajutor, doresc să-mi vii. Atunci însă, când voi vedea Precum că nu veți mai putea Să țineți piept, la Amoniți, De mine, fi-veți sprijiniți.
12Fii tare și să arătăm Curaj, în lupta ce-o purtăm, Pentru cetățile pe care, Al nostru Dumnezeu le are, Și pentru-al nost’ popor. Acum, Să facă Dumnezeu precum Găsește El, de cuviință! Va fi, după a Lui dorință!”
13Ioab și-ai săi i-au atacat Pe Sirieni. Ei s-au speriat Și au fugit din fața lor.
14Oștirea Amoniților, Din depărtare, a văzut Tot ceea ce s-a petrecut, Fugind apoi, înspăimântată, De Abișai și a lui ceată. Toți, în cetate, au pătruns, Unde, în urmă, s-au ascuns. Apoi Ioab – și-ai săi – porniră Și la Ierusalim, veniră.
15Când Sirienii au văzut Că Israelul i-a bătut, Puterile și-au adunat, Ca să-l înfrunte înc-odat’.
16Mulți Sirieni, atunci, erau, Cari dincolo de Râu ședeau. Hadarezer, soli, a trimis, La ei, prin care le-a transmis Să vină la Helam apoi, Gata fiind pentru război. Hadarezer, în fruntea lor, L-a așezat conducător, Chiar pe Șobac, pe-acela care Era, în oastea lui, mai mare.
17David, atunci când a aflat, Întreg poporul și-a chemat Și-astfel, o oaste și-a făcut. Peste Iordan el a trecut Și spre Helam s-a îndreptat, Gata de luptă. Imediat, Toți Sirienii au ieșit
18Să-i țină piept, dar au fugit Înspăimântați, din fața lui Și-a oștii Israelului. Caii pe care i-a tăiat David, atunci, s-au ridicat La șapte sute. I-a lovit Pe călăreți și au pierit În ăst fel, patruzeci de mii, Dintre ai Siriei copii. Chiar și Șobac – acela care, Peste oștire-a fost mai mare – În acea zi, a fost rănit Și-acolo-n urmă, a murit.
19Toți împărații cei pe care, Hadarezer, supuși, îi are, Bătuți – atunci când s-au văzut – Cu Israel, pace-au făcut, Iar Sirienii s-au smerit Și-apoi nu au mai îndrăznit Ca să îi vină-n ajutor Neamului Amoniților.