1După ce Saul a murit – Și după ce i-a biruit Pe-Amaleciți – David pornise Către Țiclag. De-abia sosise – Căci două zile au trecut –
2Când iată că a apărut Un om, care s-a dovedit Cum că pe Saul l-a-nsoțit. Țărână-n cap și-a presărat, Iar straiul și l-a sfâșiat. Până la David, a pătruns, Iar când în față-i a ajuns, Jos, la pământ, s-a aruncat, Pe dată, și s-a închinat.
3David a zis: „De unde vii?”, Iar omul a răspuns: „Să știi Că am scăpat, din Israel, Din tabăra ce-o avea el.”
4David, din nou, l-a întrebat: „Spune-mi te rog, ce s-a-ntâmplat?” „Speriat, poporul a fugit, Iar Filisteni-au biruit” – Răspunse omul. „Mulți sunt cei Care-au murit, iar printre ei Este și Saul numărat, Și Ionatan.” Foarte-ntristat,
5David a zis: „De unde știi, Că nu mai sunt printre cei vii Nici Saul și nici Ionatan? Nu ai vorbit, cumva, în van?”
6„Pe la Ghilboua, am trecut” – Omul a zis – „și l-am văzut Pe Saul, care – obosit – În suliță s-a sprijinit. Aproape-n urma lui veneau Vrăjmașii care-l urmăreau.
7Când m-a zărit, el m-a chemat, Iar eu, la el, am alergat.
8„Cine ești tu?” – el a voit Să știe. „Sunt Amelecit” – Răspuns-am eu, atunci, de-ndat’.
9„Apropie-te!” – m-a-ndemnat. „Omoară-mă, să nu cad prins, Căci amețeala m-a cuprins, Măcar că încă mă simțesc Că plin de viață mă găsesc.”
10Atunci, eu m-am apropiat De el, și am făcut, de-ndat’, Ceea ce mi s-a poruncit, Căci eu știam că, negreșit, Pentru-mpărat, nu se putea, În viață a mai rămânea, După ce-nfrânt avea să fie. Eu am venit să-ți aduc ție, Dovada celor ce ți-am spus. Privește dar, ce am adus: Iată cununa ce-o avea Saul, pe cap. De-asemenea, Iată aici, brățara lui. Pe brațul împăratului, Fusese ea. El a purtat-o, Iar eu, în urmă, am luat-o.”
11David, mâhnit, și-a sfâșiat Straiul, iar cei ce s-au aflat Atunci, alăturea de el, Îndată au făcut la fel.
12Au plâns cu toții, au jelit Și până-n seară au postit, Pentru poporul Domnului, Pentru-mpărat și fiii lui.
13Către cel care i-a adus Aceste vești, David a spus: „De unde, oare, ești venit?” „Sunt un străin, Amalecit” – Răspunse tânărul, de-ndat’.
14David, atunci, l-a întrebat: „Nu ți-a fost frică să îți pui Mâna, pe unsul Domnului, Ca să-l omori? Cum ai putut, Așa ceva, să fi făcut?”
15Apoi, la sine a chemat, Un slujitor și-a cuvântat: „Omoară-l, pe Amalecit!”, Iar slujitorul l-a lovit, Cu sabia, precum a zis, Și omul a căzut ucis.
16David, apoi, a cuvântat: „Sângele care s-a vărsat, Să cadă peste capul lui, Căci însuși gura omului Mărturisit-a despre el, Și l-a-nvinovățit astfel, Când spus-a: „Omorât-am eu, Pe cel ce-i uns, de Dumnezeu”!”
17Iată cântarea cea de jale, Pe care a găsit cu cale David să o alcătuiască Și-n felu-acesta să-i jelească Pe Saul și pe-al său fecior, Pe Ionata. Al lui popor,
18Să o învețe-a trebuit. Numele care l-a primit Este „Cântarea arcului” Și-i scrisă-n Cartea Dreptului.
19„Acuma, poți a te-ntrista Israele, căci fala ta Zace, pe dealuri, risipită, De-al morții braț, fiind lovită! Cum au căzut vitejii tăi, Răpuși pe dealuri și pe văi!
20Nu spuneți lucru-acesta-n Gat, Nu răspândiți vestea, de-ndat’, Pe tot cuprinsul drumului Ce este-al Ascalonului, Să nu se bucure, de zor, Fetele Filistenilor, Să nu se laude, în jur, Căci netăiate-s împrejur.
21Munți din Ghilboua! Peste voi, Rouă să nu cadă, nici ploi! De-acum și până-n veșnicie, Câmpii, pe voi, să nu mai fie, Să nu mai dea pârga pe care O dăm drept dar, pentru mâncare! Pentru că iată, aruncate, Acolo-s scuturile toate Pe cari vitejii le-au purtat. Scutul lui Saul e-aruncat, Parcă n-ar fi asupra lui, Aflat, uleiul Domnului.
22Nici sângele răniților – Precum nici a voinicilor Grăsime – nu a reușit, Pe Ionatan, să-l fi oprit, Și n-au oprit nici arcul lui, Nici sabia-mpăratului, Căci Saul nu își învârtea, Nicicând, în vânt doar, sabia.
23Saul și Ionatan, cei care Uniți au fost, fără-ncetare, În timpu-n care au trăit, Iată că nu s-au despărțit Nici chiar când moartea i-a luat. Căci mai ușori, s-au arătat, Decât sunt vulturii, vreodată. De-asemenea, mai tari sunt, iată, Decât sunt puii cei de lei. Cine se-aseamănă, cu ei?
24Voi, fiicele din Israel, Plângeți acuma, după el! Plângeți pe-al vostru împărat – Pe Saul – care v-a-mbrăcat În stacojiu, necontenit, Și care a împodobit, Cu aur, straiul de pe voi!
25Cum au căzut, în ăst război, Vitejii! Cum a fost lovit Chiar Ionatan și a pierit, Pe dealuri, colo-n depărtare!
26Mă-ncearcă o durere mare – O, Ionatane – frate-al meu! Plăcerea mea erai, mereu. Dragostea ta cea minunată – Față de mine arătată – Mai sus, avea să se vădească, Decât iubirea femeiască.
27Vai, cei viteji cum au căzut! Cum armele li s-au pierdut!”